Repere despre Albania Caucaziană

Condiţiile naturale din Albania se caracterizează printr-o mare varietate. Conform datelor prezentate de autorii antici si de săpăturile arheologice, această ţară ni se înfăţişează ca o ţară bogată şi roditoare, un ţinut cu populaţie densă. Despre triburile care au locuit aici aflăm încă de la autorii greco-romani. Autorii antici, vorbind despre albanezi, amintesc de frumuseţea acestora, statura lor înaltă, părul de culoare deschisă şi ochii căprui. După cum presupun antropologii, acestea sunt trăsăturile caracteristice ale populaţiei aborigene antice, de tip caucazian, reprezentată şi în prezent pe scară largă în raioanele muntoase din Azerbaidjan, Daghestan şi din alte regiuni ale istmului caucazian. În ceea ce priveşte componenţa etnică, Albania antică era o ţară destul de pestriţă. Conform datelor autorilor din antichitate, numărul triburilor albaneze ajunsese la 26. Unele dintre acestea se numeau utii, sodii (ţodî, isadişi), gardmani, este posibil, ainiani,anariachi şi alţii. Un oarecare rol în etnogeneza triburilor albaneze l-au avut, în mod vădit, helii, lehii, silvii (cilbii), lupenii (lpinii), didurii (lidoii) şi alte triburi care pot fi considerate ca făcând parte din grupurile etnice albaneze. Datele arheologiei şi, parţial ale izvoarelor scrise, arată că uniunea tribală albaneză exista deja în a doua jumătate a mileniului I î.e.n.

Pe teritoriul Albaniei au locuit şi triburi care nu erau de origine albaneză, statornicite aici în diferite timpuri. Printre acestea erau şi grupuri care foloseau limba iraniană, în deosebi în regiunile de nord-vest ale Albaniei, în Sacasena şi Cambisena, precum şi în fâşia de la Caspica, unde în primele secole e.n. deja exista aşa numitul statul Mascut. Datele obţinute în urma săpăturilor arheologice arată în general că Albania din a doua jumătate a mileniului I î.e.n. şi din primele secole e.n. era o regiune cu o economie statornică şi dezvoltată de prelucrare a pământului, cu un comerţ dezvoltat şi producţie meşteşugărească. Totuşi în unele raioane din Albania au locuit şi grupuri de populaţie nomadă. Construcţiile pentru irigare de diferite tipuri, începând de la cele grandioase, ale căror urme au fost descoperite în stepa Mugan şi terminând cu cele mai simple în stepa Mili, în raionul Şamhor şi alte locuri, vorbesc despre munca organizată şi creatoare a populaţiei din Albania în a doua jumătate a mileniului I î.,e.n. şi primele secole ale e.n. Cel mai ridicat nivel de dezvoltare în Albania acelor vremi l-au cunoscut pomicultura, legumicultura, viticultura şi vinificaţia, precum şi cultivarea culturilor tehnice. În izvoarele scrise s-au păstrat date despre dezvoltarea în antichitate la triburile de pe ţărmurile Caspicei a ocupaţiei de creştere a cailor şi a pescuitului. Un loc important în economia populaţiei din Albania îl ocupa creşterea păsărilor.

Raioanele cu munţi înalţi din Albania au fost valorificate din punct de vedere economic nu numai în ceea ce priveşte creşterea animalelor ci şi a dezvoltării metalurgiei încă din epoca bronzului. În vremurile din antichitate albanezii extrăgeau fier, aramă, aur. Au fost puse începuturile extracţiei de minerale de jasp, agate, calcedon, ametist şi alte pietre semipreţioase. Materialele arheologice permit să se vorbească despre un nivel ridicat al producţiei meşteşugăreşti practicată de triburile care au populat Albania antică. Cu ocazia săpăturilor, în aşezările din Albania s-au descoperit multe cuptoare pentru arderea oalelor şi a altor articole din lut de diferite forme, un număr însemnat de vase din lut cu forme tradiţionale: urcioare mari pentru uz casnic, urcioare mici, bidoane, vase diverse, potire, străchini ......

În Albania s-au dezvoltat diverse forme ale artei aplicate: gravură pe piatră, oase, lemn, se fabrica sticla, exista meşteşugul ţesutului... Albania Caucaziană era strâns legată prin drumurile comerciale de multe ţări din lumea antică. Datele arheologice atestă legăturile strânse ale populaţiei din Albania cu celelalte triburi din Transcaucazia, Platoul iranian, Asia Mică, Siria, Egipt, regiunile Mării Egee, precum şi cu Caucazul de Nord, zona Precaucaziană, Bazinul Volga, regiunile din partea de nord a bazinului Mării Negre şi Europei de Vest. Toate acestea au stimulat dezvoltarea oraşelor şi a vieţii în acestea. Autorii din antichitate (Strabon, Plinius, Ptolomeu) numesc peste 30 de oraşe destul de mari şi renumite şi alte aşezări pe teritoriul Albaniei istorice.

Un eveniment important în viaţa Albaniei în cea de a doua jumătate a sec. I e.n. l-a constituit instalarea dinastiei parfiene Arşachid care s-a aflat la conducere, cu mici întreruperi, până la începutul sec. al VI-lea. Noua casă regală a Arşazilor a dus o politică flexibilă, consolidând poziţiile Albaniei pe plan extern. Conform datelor autorilor din antichitate care s-au păstrat până în zilele noastre, conducătorului Albaniei „i-a revenit ca moştenire câmpia albaneză cu partea ei muntoasă, începând de la râul Erax (Arax) până la cetatea denumită Hnarachert...”.

Judecând după datele respective, tot malul drept al râului Kura, de la cotitura râului Arax până la raionul actualei Acstafa, aparţinea Albaniei. Chiar pe aceste locuri se aflau Otena (Utic), Ţovdec, Gardman şi câteva alte regiuni din Albania istorică. În anii 80-90 romanii au întreprins o nouă campanie în Albania, fapt atestat de renumitul epitaf de la la poalele muntelui Beiukdaş în Gobustan. Epitaful conţine următoarele: „În timpul împăratului Domiţian Cezar Augustus Germanicul, Lucius Iulius Maximus (centurion) al legiunii a XII-a Fulminata (a făcut această inscripţie)”. Dar şi de această dată romanii au avut insucces şi au fost nevoiţi să părăsească graniţele acesteia. La începutul sec. al II-lea în perioada războaielor victorioase ale împăratului Traian, dintre popoarele din Caucaz, numai albanezii nu au fost aduşi în stare de supunere faţă de Roma.

Primele decenii ale sec. al II-lea se caracterizează prin întărirea statelor caucaziene. Romanii, aşa cum se arată într-unul din izvoare, au avut cu „albanezii şi ibericii cele mai bune relaţii de prietenie.... Adrian îi copleşea din toată inima cu daruri pe împăraţi, însă aceştia nu luau în seamă invitaţiile lui de a veni la el”. Referitor la istoria Albaniei începând cu sec al II-lea şi până la jumătatea sec- al III-lea nu au ajuns date până în zilele noastre. Posibil ca aceasta să fi fost o perioadă de pace, fie că Roma ca şi Parfia, sleite de puteri din cauza războaielor, nu au putut să se amestece activ în această perioadă în treburile din regiunea Caucaziană.