Azerii din Armenia

Minoritatea azeră din Armenia expulzată în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991).

Armenizarea toponimelor

Conform Marii Enciclopediei Sovietice din 1926, în 1918 Armenia a avut 1.510.000 locuitori, dintre care 795 000 au fost armeni, 575 000 azeri, 140 000 reprezentanţi ai altor popoare. Între 1935-1978, prin hotărârea Sovietului Suprem din Armenia, au fost armenizate 465 toponime azere din ţară. În anii 30 conducerea Armeniei comuniste a început schimbarea denumirilor geografice din limba azeră în limba armeană. De o mare importanţă a fost ordonanţa Sovietului Suprem al Armeniei din 3 ianuarie 1935 conform căreia au fost redenumite în limba armeană 51 de comune. Mai târziu, în decursul anilor 1945-1952 şi în anii 60-80 campania de redenumire a localităţilor a căpătat o amploare deosebită şi la ora actuală peste 600 de toponime sunt armenizate. Numai în aprilie 1991, conform decretului prezidenţial, aceeaşi soartă au avut-o încă 97 de toponime.

Purificarea etnică din 1918-1920

Una dintre problemele vitale ale Republicii Azerbaidjan (1918-1920)era normalizarea relaţiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii ruseşti) în 4 azerii erau majoritari. Baku era deranjat de atacurile şi deportările populaţiei azere din Armenia şi de revendicările teritoriale ale Erevanului asupra Azerbaidjanului, în provinciile Zəngəzur, Naxçıvan, Karabah, fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc şi Georgia filo-germană, această ţară era susţinută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zəngəzur în graniţa celor două state şi a ocupat centrul zonei oraşul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la întrarea în provincia Karabah. Doar în sudul guberniei İrəvan sute de sate azere au fost distruse, ca urmare 150 000 azeri refugiind în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, la Tiflis, cele două state au semnat o înţelegere conform careia trebuia să fie oprite orice acţiune militară şi problemele să fie rezolvate prin mijloace paşnice. Conferinţa armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat şi peste câteva săptămâna armată armeană iar a invadat Zəngəzur. Aceste confruntări a durat cu mici pauze până la invazia Armatei Roşii în Azerbaidjan şi a fost unul dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.

Primele valuri ale deportării

După această campanie a venit şi rândul populaţiei azere, incluzând kurzii-musulmani. Nu a luat mult timp pentru găsirea unui motiv: imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial în multe enclave armene din afara graniţelor a luat naştere mişcarea pentru revenire în patrie. În cea mai mare măsură datorită lui Anastas Mikoian, un lider comunist de origine armeană, Stalin în noiembrie 1945 şi-a dat acordul pentru organizarea acţiunii de repatriere a armenilor. Deoarece mişcarea a luat amploare şi la începutul 1946 numărul doritorilor să revină în Armenia s-a ridicat la 130 mii, pe lângă guvernul republicii a fost creat Comitetul pe probleme de preluare şi repartizare a armenilor.Ordonanţa Sovietului de Miniştri al U.R.S.S. nr. 754 privind măsurile pentru strămutarea colhoznicilor şi azerilor din R.S.S. Armenia în regiunea Kuro-Arax din R.S.S. Azerbaidjan a fost semnată la 23 decembrie 1947 de mâna “tatălui popoarelor”. Conform ordonanţei peste 100.000 de “voluntari” trebuiau sa plece în decursul a trei ani din cinci raioane de munte din Armenia – Azizbekov (Əzizbəyov), Ehegnadzor, Sisyan, Vedi (numit mai tarziu Ararat), Basarkeçər (redenumit Vardenis) – şi să se stabilească în stepa aridă Mil-Muğan. Conform planului în primul an trebuiau strămutaţi 10.000 azeri, în anul 1949 – 40.000 azeri, în anul urmator – 50.000 azeri. Adevărata cauză îşi avea explicaţia în articolul 11 al ordonanţei: “Prin grija Sovietului de Miniştri al R.S.S. Armenia, armenilor din enclavele de peste hotare reîntorşi în republica… li se vor repartiza locuinţele şi construcţiile eliberate de populaţia azeră”.

Aşadar, pentru a treia oară în acel secol, s-a început izgonirea azerilor şi kurzilor din Armenia, dar de această dată în mod organizat, sub controlul structurilor de stat. Procesul a luat sfârşit abia după moartea lui Stalin. La începutul anului 1953 numărul real de azeri şi kurzi transportaţi forţat cu trenuri de marfă a ajuns la 150.000 persoane

Principalele zone de locuire înainte de deportare

Înainte de deportarea totală a azerilor din 1988-1991 în general locuia în regiunile cedate Armeniei de Azerbaidjan (Goyce şi Zangazur în azeră Göyçə şi Zəngəzur) şi în celelalte zone ale ţării constituând populaţia autohtonă a oraşului Erevan (în azeră İrəvan). În 1987, dintre 36 raioane din RSS Armenia, în 18 minoritatea azeră avea o pondere însemnată, fiind al doilea element etnic din republică. Spre 1988, toata minoritatea, adică 300 000 de persoane au fost deportate în Azerbaidjan.

Ţinutul Goyce

Regiunea Goyce (Göyçə în azeră), numită după cel mai mare bazin fermă din Caucaz, ocupă malul drept al lacului Sevan (Goyce) şi corespunde în mare măsură cu judeţele Basarkecer (Basarkeçər) (Vardenis) şi Ciambarak (Çəmbərək) din Armenia.

[modifică] Ţinutul Zangazur

Regiunea Zangazur (Zəngəzur în azeră) conţine două marz-uri (provincii) actuale ale acestei ţări cum ar fi Sunik şi Vaioţdzor, care sunt aşezate între enclava azeră Nahcivan şi teritoriul principal al Republicii Azerbaidjan. Daralayaz (în armeană Vaioţdzor) are o suprafaţă de 2 406 km2 şi după expulzarea azerilor are doar 53 000 de locuitori. Zangazur (în armeană Sunik) are suprafaţa de 4 505 km2 şi 134 000 de locuitori.

Cedările teritoriale Republicii Azerbaidjan către Armenia

Ambele ţinuturi istorice au suprafaţa de 7 000 km2 şi au fost în componenţa primei Republicii Azerbaidjan (1918-1920). Însă acest stat a suferit ocupaţia tradiţională rusească şi rapturile teritoriale, reducându-şi teritoriul de la 114 000 km2 la numai 86 600. Se presupune că aproximativ 3 milioane de cetăţeni ai Republicii Azerbaidjan sunt de origine azeră din Armenia, fiind urmaşii de drept ai refugiaţilor din teritoriul acestui stat emigraţi în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991), ceea ce creează o altă sursă de tensiune.

"Cadouri" sovietice

Datorită războaielor ruso-turce din sec. XIX, în sudul Georgiei şi în vestul Azerbaidjanului au fost aşezate masele armene, greceşti etc. Ceea ce a determinat problema graniţelor după obţinerea independenţei acestor state în 1918. Războiul armeano-azer a început imediat cu prăbuşirea Imperiului Rus şi a continuat cu mici pauze până la instalarea puterii sovietice în Caucaz. În 1921, puterea sovietică din RSS Azerbaidjană „de dragul frăţiei socialiste”, a cedat provinciile Goyce, Zangazur şi partea muntoasă a uezdului Qazax (raioanele Tauş, Idjevan, Berd) RSS Armeniei.

Recensământele sovietice

An	Total	Urban	Rural	Armeni	Azeri	Ruşi	Yazidizi/Kurzi	Ucraineni	Asirieni	Greci	Georgieni	Belaruşi	Alţi
1926 [1]	878,929	165,908 (18.8%)	713,021 (81.1%)	743,571 (84.5%)	83,181 (9.4%)	19,548 (2.2%)	15,262 (1.7%)	2,826 (0.3%)	N/A	2,980 (0.3%)	274 (0.03%)	360 (0.04%)	10,927 (1.2%)
1939 [2]	1,282,338	N/A	N/A	1,061,997 (82.8%)	130,896 (10.2%)	51,464 (4%)	20,481 (1.5%)	5,496 (0.4%)	3,280 (0.2%)	4,181 (0.3%)	652 (0.05%)	458 (0.03%)	3,433 (0.2%)
1959 [3]	1,763,048	N/A	N/A	1,551,610 (88%)	107,748 (6.1%)	56,477 (3.2%)	25,627 (1.4%)	5,593 (0.3%)	N/A	4,976 (0.2%)	816 (0.04%)	805 (0.04%)	9,396 (0.5%)
1970 [4]	2,491,873	1,481,532 (59.4%)	1,010,341 (40.5%)	2,208,327 (88.6%)	148,189 (5.9%)	66,108 (2.6%)	37,486 (1.5%)	8,390 (0.3%)	5,544 (0.2%)	5,690 (0.2%)	1,439 (0.05%)	1,179 (0.04%)	9,521 (0.3%)
1979 [5]	3,037,259	1,992,539 (65.7%)	1,038,208 (34.3%)	2,724,975 (89.7%)	160,841 (5.2%)	70,336 (2.3%)	50,822 (1.6%)	8,900 (0.2%)	6,183 (0.2%)	5,653 (0.1%)	1,314 (0.04%)	1,183 (0.03%)	7,052 (0.2%)
1989 [6]	3,304,776	2,229,540 (67.8%)	1,058,137 (32.2%)	3,083,616 (93.3%)	84,860 (2.5%)	51,555 (1.5%)	56,127 (1.6%)	8,341 (0.2%)	5,963 (0.1%)	4,650 (0.1%)	1,364 (0.04%)	1,061 (0.03%)	7,239 (0.2%)