Nagorno-Karabah

Hanatele azere în ajunul invaziei ruseşti (1803)

Provincia Autonomă Karabahul de Munte (Dağlıq Qarabağ Muxtar Vilayəti în azeră sau Nagorno-Karabahskaja Avtonomnaja Oblast în rusă) este o provincie din Republica Azerbaidjan.

Rădăcinile problemei Izbucnirea conflictului Sprijinul rusesc Poziţia comunităţii internaţionale

Rădăcinile problemei

Provincia Karabahul de Munte a fost înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, distinctă de părţile muntoase armenofone ale provinciei azere istorice Karabah, unde minoritatea armeană reprezenta elementul majoritar (populaţia – 186 610 (1989), 138 600 (73,5%) armeni şi 47 500 (25,3%) azeri).

Izbucnirea conflictului

Fosta Provincia Autonomă Karabahul de Munte

Conflictul armeano-azer a fost primul război etnic din spaţiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, reprezentanţii Republicii Sovietice Socialiste Armene au declarat revendicări teritoriale împotriva unei alte republici aliate care făcea parte tot din URSS -Azerbaidjan. Era vorba mai precis de o enclavă – Provincia Autonomă Karabahul de Munte (PAKM). La 19 februarie 1988 minoritatea armeană a început manifestările în favoarea alipirii autonomiei la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: deportarea minorităţii azere şi confruntarea naţională (februarie 1988). În decursul conflictului, Moscova – administraţia lui M. Gorbaciov şi apoi Federaţia Rusă au încurajat mişcarea naţională din Armenia, ceea ce a grăbit eşecul primului preşedinte azer Ayaz Mutallibov (1991-1992) şi a aparatului său filo-rus.

Sprijinul rusesc

Imagine:AZ-occup.jpg

Teritoriile Azerbaidjanului ocupate de Armenia (1988-1994)

Până în 1992 Armenia a reuşit să facă o epurare etnică în cadrul autonomiei şi să ocupe teritoriile dintre ei şi Karabahul de Sus. După o scurtă pauză, favorabilă pentru armata azeră, sprijinul rusesc s-a simţit mai ales în 1993, când situaţia de pe front s-a schimbat brusc în favoarea Armeniei – cu implicarea directă a armatei ruse, aceasta a ocupat 20% din teritoriul azer (14 176 km2). Adică PAKM însuşi - 4400 km² şi 7 raioane (judeţe) administrative din jurul autonomiei – Laçın, Kalbacar, Füzuli, Ağdam, Cabrayıl, Qubadlı, Zangilan. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut 20 000 oameni - militari şi civili, ca urmare a acestui fapt, circa 1 milion de refugiaţi din Nagorno Karabah şi celelalte regiuni ocupate trăiesc în condiţii extrem de grele.

Poziţia comunităţii internaţionale

Un mic refugiat azer din Karabahul de Munte

Problema integrităţii teritoriale, care s-a născut odată cu statul azer independent, l-a obligat pe acesta să întreţină relaţii intense cu organizaţiile internaţionale, mai ales cu ONU şi OSCE. Cu toate că ONU a arătat un anumit interes faţă de conflict (Consiliul Securităţii a adoptat patru rezoluţii – 822, 853, 873, 884 – cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituţie – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. În cadrul acesteia, Azerbaidjanul a colaborat cu statele europene, printre care şi România. În timpul întâlnirii la vârf din Lisabona din decembrie 1996 pentru rezolvarea problemei armeano-azere s-a afirmat trei principii:

1':Integritatea teritorială a celor două părţi combatante

2:Autonomie pentru enclava Karabah-ului de Sus

3:Garanţia securităţii autonomiei

Documentul a fost adoptat de cele 53 de state membre, în afara Armeniei, ceea ce a avut drept consecinţă izolarea sa politică. În ianuarie 2005 Consiliul Europei a fost a doua organizaţie după Organizaţia Conferinţei Islamice care a recunoscut Armenia ca un stat ocupant.