Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă

Teritoriul Albaniei caucaziene se întindea de la Caucazul Mic şi cursul inferior al râurilor Kura şi Arax până la ramificaţiile nord-estice ale lanţului muntos Caucazul Superior. Albanii, după cum scrie Strabon, trăiau „între iberici şi Marea Caspică”. Izvoarele scrise atestă diferenţierea pe clase, în funcţie de avere, existenţa în Albania epocii elenistice a populaţiei libere, a sărăciei şi aristocraţiei, a sclavilor bisericii si preoţilor păgâni. Albanii aveau monedă şi monetărie proprie, armată şi rege.

În sec. I-II î.e.n. albanii au avut de înfruntat şi expansiunea regilor Armeniei, care uneori au anexat câteva regiuni ale Albaniei. În anii 60 secolului I î.e.n. albanii, ca şi alte populaţii din Transcaucazia, au fost nevoiţi să lupte împotriva agresiunii Imperiului Roman, care începuse cucerirea de noi teritorii. În anul 69 î.e.n. legiunile lui Lucullus au năvălit în Armenia. Printre aliaţii care au venit în ajutorul regele armean Tigranes al II-lea, au fost şi albanii. Totuşi, în ciuda forţelor mari adunate de coaliţia împotriva Imperiului Roman, Tigranes al II-lea a fost ucis. Pompeius, care l-a înlocuit pe Lucullus a luat pământurile cucerite anterior de regele armean şi l-a declarat „prietenul şi aliatul poporului roman”, în fapt, vasal al Romei.

Nu după mult timp albanii a fost nevoiţi să-şi apere ţinuturile proprii de atacul din partea lui Pompeius care şi-a trimis în Albania armatele în anul 66 î.e.n. În fruntea albanilor se afla împăratul Orois care pentru prima dată a luat decizia pentru prima dată să atace pe romani cu o armată formată din 40 000 de soldaţi. Totuşi albanii au fost înfrânţi, iar Orois a fost nevoit să ceară romanilor pacea. Nefericit a fost pentru albani şi finalul unei alte bătălii, de lângă râul Alazan, în anul 65 î.e.n. Detaşamentele de avangardă erau comandate de Kosis, fratele împăratului, care a murit în timpul bătăliei. Celelalte forţe erau conduse de însuşi regele Albaniei. Conform datelor autorilor din antichitate, albanii aveau o armată destul de mare – 60 000 infanterişti şi 22 000 călăreţi. În luptele cu romanii au luat parte şi femeile albane, dând naştere, după câte se pare, legendei conform căreia albanii ar fi apelat la ajutorul amazoanelor. De data aceasta Orois a cerut pacea, trimiţându-i lui Pompeius o scrisoare şi daruri. Cu toată victoria obţinută, Pompei nu a reuşit să înfrângă în totalitate rezistenţa albanilor şi să transforme Albania într-o provincie a Imperiului roman.

Un eveniment important în viaţa Albaniei în cea de a doua jumătate a sec. I e.n. l-a constituit instalarea dinastiei parfiene Arsakid care s-a aflat la conducere, cu mici întreruperi, până la începutul sec. al VI-lea. Noua casă regală a Arsakizilor a dus o politică flexibilă, consolidând poziţiile Albaniei pe plan extern. În anii 80-90 romanii au întreprins o nouă campanie în Albania, fapt atestat de renumitul epitaf de la la poalele muntelui Böyükdaş în Gobustan. Epitaful conţine următoarele: „În timpul împăratului Domiţian Cezar Augustus Germanicul, Lucius Iulius Maximus (centurion) al legiunii a XII-a Fulminata (a făcut această inscripţie)”. Dar şi de această dată romanii nu au avut succes şi au fost nevoiţi să părăsească graniţele Albaniei. La începutul sec. al II-lea în perioada războaielor victorioase ale împăratului Traian, dintre popoarele din Caucaz, numai albanii nu au fost aduşi în stare de supunere faţă de Roma.

Primele decenii ale sec. al II-lea se caracterizează prin întărirea statelor caucaziene. În anul 226 în Iran a venit la putere dinastia Sasanizilor. În timpul cârmuirii acestora Iranul s-a transformat repede intr-un stat puternic, ceea ce a influenţat în mod direct soarta popoarelor şi statelor caucaziene. Statul Sasanid a cucerit Atropatena şi Tebriz a devenit cetatea de scaun a guvernatorului Sasanid, iar zoroastrismul, care domina în Atropatena, a fost declarat la sfârşitul sec. al IV-lea religia oficială a statului sasanid34. Sasanizii au cucerit, de asemenea, Albania caucaziana, Armenia şi Iberia. Cu toate acestea, în perioada de la începutul Evului Mediu, Albania şi-a păstrat înca independenţa relativă, luptând împotriva împaraţilor sasanizi şi bizantini.

Ca urmare a dezvoltării ulterioare a economiei în sec. III-IV, în Caucazul de Sud au început sa se dezvolte relatiile feudale. În secolul al IV-lea d.Hr. cele trei regate sud-caucaziene – Kartli, Armenia şi Albania au adoptat creştinismul. Până la introducerea creştinismului, în Albania erau răspândite credinţele păgâne, dar afirmarea noilor relaţii sociale a dus la lichidarea zoroastrismului. Înainte de sec. al V-lea oraşul de scaun al Albaniei caucaziene era Kabala (Qəbələ), iar din sec. al V-lea până în sec. al VII-lea inclusiv – Partav (Bərdə actuală).

În Albania locuiau marii cneji, catolicoşi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, magistraţi, prinţi, oameni liberi, meştesugari. Ţărănimea era împarţită în crescători de animale, agricultori şi pomicultori. Populaţia Albaniei trebuia să plătească impozit. Cea mai mare parte a pământului din Albania o constituia proprietăţile moştenite ale domnitorilor albani. Un alt mare proprietar de pământ era biserica. Pentru întârirea dominaţiei sale, feudalii albani au folosit religia crestină care a început să se răspândească în Albania la începutul sec. al IV-lea în timpul domniei lui Urnair. Toate cele trei state aveau alfabete speciale, cultură, literatură. Cea mai veche biserică din Caucaz (anul 313) încă există în judeţul Şəki (satul Kiş) din Azerbaidjan38. După anul 387 Caucazul de Sud s-a aflat sub influenţa Sasanizilor din Iran. Dar cu toate aceastea, războaiele dintre Roma, mai târziu Bizanţ şi Iran pentru Caucaz au continuat până la venirea arabilor. Bizanţul susţinea confesiunea diofizită care domina în Albania şi Kartli, iar Iranul pe cea monofizită din Armenia.

În sec. IV teritoriul Albaniei Caucaziene a fost supus unor nenumărate năvăliri pustiitoare din partea diferitelor triburi caucaziene din Nord. În sec. V – VI se intensifică navălirile hunilor, iar în sec. al VI-lea în Azerbaidjan, prin trecătoarea Dərbənd, de multe ori au navalit hazarii. În secolul VII a participat la razboiul cu Iranul din partea Bizanţului şi Imperiul Hazar. Acesta a ocupat Azerbaidjanul, întărind aici elementele turcice pătrunse încă din timpul migraţiei hunilor. În anii 80 sec. al V-lea a început o nouă manifestare populară – mişcarea mazdakizilor care a cuprins Iranul si Azerbaidjanul. Conducatorul acesteia era Mazdak, care a luptat pentru înlaturarea inegalităţii şi distribuirea justă a bunurilor materiale. Mişcarea mazdakizilor a fost înăbuşită în anul 529.

La sfârşitul sec. al VI-lea şi începutul sec. al VII-lea în Albania caucaziană s-a instaurat puterea Gardman, cârmuirea fiind exercitată de dinastia Mihranizilor.