Hurufism

Hurufism (în azeră Hürufilik), este o sectă musulmană răspândită în Azerbaidjan şi Orientul Mijlociu (sec. XIV - XV)

În 1386 majoritatea teritoriului Azerbaidjanului devine o provincie timuridă. Conform ordinului lui, în oraşele ocupate se mobilizează cei mai faimoşi meşteri, arhitecţi, pictori, muzicieni, meşteşugari orăşeni şi erau trimişi la muncă silită în capitala imperiului - Samarkand. Tamerlan se gândise să-şi facă o capitală perfectă şi fiecare cartier din Samarkand, primise numele unui oraş mare din Orient. Tamerlan încerca să-şi legitemeze faptele sale cu sprijinul clericilor musulmani, ceea ce determina în popor o ură profundă împotriva dominaţiei timuride şi un fenomen necunoscut până atunci, mişcarea hurufizilor, exprimarea ideologică a nemulţumirilor populare. Acest ordin eretico-filosofic se împotrivea atât puterii laice, cât şi celei clericale.

După opinia mai multor istorici hurufismul exprimă nemulţumirea meşteşugarilor orăşeni exilaţi în străinatate, împotriva dominaţiei şi politicii cuceritoare timuride. Baku în aceşti ani a devenit centrul ideologic al hurufismului. Fondatorul ordinului era marele filosof şi poet azer Fazlullah Naimi. În 1386, pentru prima dată şi-a prezentat ideile în oraşul Tebriz, capitala istorică a Azerbaidjanului. În mod energic el face propaganda noii ideologii şi în curând secta se raspândeşte peste tot, în Azerbaidjanul întreg şi în mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Naimi chiar a încercat să îl convertească şi pe Tamerlan, dar eforturile lui eşuează. O mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în oraşul Baku şi în Azerbaidjan, unde a scris cele mai importante din operele sale cum ar fi 'Cavidanname' ('Cartea despre eternitate') şi 'Vasiyyatname' ('Testamentul'). În afară de cele enumerate sunt cunoscute cărţile lui precum 'Mahabbatname' ('Cartea despre dragoste'), 'Artname' ('Cartea despre tron'), 'Isgendername' ('Cartea despre Alexandru'), 'Novmname' ('Cartea despre visuri'). Aceste cărţi reprezintă bazele ideologice ale noului ordin. Un grup de susţinatori ai lui Naimi creează la Baku o organizaţie clandestină, de unde se trimiteau propagandişti în diferite oraşe din Orient, pentru răspândirea ideologiei hurufide.

'Hurufism' vine de la cuvântul 'huruf' (în arabă 'litere'). Hurufizii fetişizau pe 28 şi 32 litere ale alfabetelor arabe şi persano-azere văzând o legătură strânsă dintre liniile din faţa omului cu literele arabe şi afirmau că fără ele nu se poate conştientiza nici Dumnezeu, nici omul şi nici lucrurile. Dar, de fapt esenţa filosofică şi socială a hurufismului este mult mai bogată şi însemnată. Pe scurt, putem să considerăm că hurufismul era una dintre cele mai serioase încercări de pătrundere a Renaşterii în ţările islamice. Hurufismul vedea în fiinţa umană о valoare supremă pe Pământ, purtătorul începutului spaţial şi Dumnezeiesc. Hurufismul de fapt, derivase din fundamentul ideologic al sufismului şi aceste curente idealiste aveau multe elemente comune. După hurufizi literele alfabetului arab îşi ascundeau secretul lumii şi Coranul Sfânt nu este decât imaginea Dumnezeului, primită de profetul Mahomed. Omul care conştientiza literele Coranului, având înţelepciunea Dumnezeiască legată de natură, el însuşi putea să ajungă la gradul Lui. De aici vine formulă faimoasă a hurufizilor: 'An al-Haqq!' (în arabă 'Sunt adevărul!', dar şi de asemenea 'Sunt Dumnezeu!'). Dogmele esenţiale ale ordinului sunt afirmate în cartea 'Cavidanname' a lui Naimi, după moartea căruia mişcarea nu s-a stins. Hurufismul a jucat un rol însemnat impotriva jugului timurid şi dogmelor ortodoxe ale islamului. Dacă vom elibera hurufismul panteist de acoperirea religioasă-idealistică, rămâne doar motivul său esenţial alcătuit din umanismul şi criticismul îndreptat asupra structurii feudalo-clericale şi despotice a societăţii. Aceste elemente ale hurufismului se reflectă şi ]n creaţiile poeţilor clasici din timpul respectiv.

Hurufismul era o întruchipare a sufismului. Sufismul fiind o mişcare veche şi cunoscută, era împotriva ortodoxismului islamic, trimiţând la filosofia grecească şi îşi obţinuse chiar anumite elemente din filosofia indiană, transformîndu-se deci într-o concepţie idealistă, care a afectat toată viaţa publico-politică şi cultura din Orientul Mijlociu. Fundamentul filosofic al sufismului este panteismul: Dumnezeul este cauză primă a creaţiei lumii, este 'un duh absolut', iar lumea este emanaţia acestui duh. Omul poate tinde să se dizolve în natura lui Dumnezeu, dar pentru aceasta trebuie în primul rând să atingă desăvârşirea spirituală, ceea ce se obţine doar prin iubire pură şi înaltă. Astfel, plăsând centrul de greutate al conştientizării lumii în sferă emoţională, deconectându-l de la dogmele formalistice şi stagnate, sufizii accentuau importanţa concentrării la om a tot ceea ce este omenesc: dragoste, libertatea simţurilor, ură faţa de banalitatea zilnică, bucurii obţinute cu preţul abandonării libertăţii sufleteşti. În poezie, care avea o putere de influenţă extrem de fabuloasă asupra omului oriental medieval, a apărut o categorie specială de terminologii 'laice', ce simbolizau componentele ideologiei sufide. De exemplu, sufizii descriau şi fetişizau pasiunea, frumuseţea, vinul precum simboluri ale întăririi spirituale. Treptat, aceste simboluri şi-au pierdut sensul unic sau a devenit mult mai elastice aşa cum prin termenologia simbolică, poeţii sufizi puteau să cosmetizeze ideile lor eretice faţă de clericali. Sufismul era o miscare impotriva inegalităţii sociale şi a clericalilor, însă avea un caracter spontan şi contradictoriu, criticând doar ascetismul.