luni, 12 mai 2008
miercuri, 17 octombrie 2007
Baku
Baku (Limba azeră Baki, cirilică Бакы), cunoscut şi sub numele de Baky sau Baki este capitala şi cel mai mare oraş din Azerbaidjan. Se află localizat în partea sudică a peninsulei Abşeron, la . Baku modern este compus din trei părţi: Vechiul Oraş (İçəri Şəhər), Noul Oraş şi oraşul construit de Uniunea Sovietică. Populaţia conform recensământului din 1 ianuarie 2003 era de 2.074.300 de locuitori.[1] Aproximativ 3 milioane de persoane locuiesc în zona metropolitană (datorită numărului mare de refugiaţi).
Structura oraşului bogat în petrol este una rectangulară, doar în partea veche a oraşului din interiorul vechei fortăreţe, străzile sunt întortocheate şi înguste. Noul oraş, în sudul localităţii, a fost construit după începerea exploatărilor masive de petrol acum un secol şi are o arhitectură beaux-arts interesantă.
Kitabi Dede Qorqud
Kitabi Dede Korkut (Kitabi Dədə Qorqud în azeră) sau Cartea Bunicului Korkut, este eposul oghuz, scris în grăiul azer al acestei limbi extinte.
Importanţa eposului
Această operă, care, pe bună dreptate, este considerată „epopeea istorică în care, într-o limbă a literaturii populare, se descrie civilizaţia medievală a poporului azer – concepută, în sens toynbeian, ca o manifestare pe toate planurile a unei confesiuni, universale sau naţionale – condiţia socială a vieţii şi prima formaţiune statală, ordinea politică, lupta pentru teritoriu”46. De altfel, această capodoperă nemuritoare, fiind legată prin rădăcini istorice de mediul azer, reflectă prin expresii orale curajul istoric al tuturor popoarelor turcice.
Din perspectiva comparatistă, această creaţie – sinteză majoră a triburilor oghuze, povestirea unei lumi reale, cu o expresie lingvistică pură şi frumoasă – poate sta, ca amploare şi valoare, alături de Njala islandeză, Cântecul Nibelungilor, Cântec despre oastea lui Igor, Beowulf sau Manas-ul kîrgîzilor.
Localizarea evenimentelor
Prima frază din introducerea la Dede-Korkut este oferită de un contemporan al Profetului Mahomet: „Aproape de vremurile Trimisului lui Allah, din seminţia Bayat a apărut pe lume un bărbat, numit Korkud Ata. Era înţeleptul oğuzilor. Ce spunea, se înfăptuia, avea puterea de a prezice”. Apoi, la sfârşitul fiecărei povestiri, se arată cum Dede Korkut sau Dedem Korkut vine la divan şi alcătuieşte un Oğuzname, care reflectă faptele eroilor.
În povestirile din Dede-Korkut, denumirile de neam, trib, comunitate, de care aparţine fiecare dintre eroi, cât şi numele pe care-l poartă eroii principali, se regăsescîn toponimia actualului Azerbaidjan şi, în special, în toponimia Azerbaidjanului de Nord, format din teritoriul fostei Aran-Albaniya.
În dastan există o familie consolidată. Un bărbat are doar o singură femeie. Onoarea familiei, a părinţilor, este strict apărată. La oğuzi, unul din patru viteji avea o înfăţişare frumoasă; el trebuia să umble cu chipul acoperit ca să nu corupă tinerele fete şi femei. Fetele umblau fără acoperământ, ascunzându-se numai de străini. Dar pe câmpul de luptă femeile nu rămâneau în urma bărbaţilor în ceea ce priveşte vitejia şi curajul. La oğuzi, dreptul mamei era egal cu dreptul divin.
Perioada istorică
În izvoarele istorico-literare se arată cum Dede Korkut s-a dus să-l viziteze pe Profetul Mahomet, cum a trecut Caucazul împreună cu oastea musulmană şi cum, în lupta împotriva idolatrilor din Daghestan, a căzut martir şi a fost înmormântat, împreună cu câţiva sfinţi, într-o peşteră din interiorul unei stânci de lângă cimitirul Kırklar din Derbend. Povestirile au loc în secolul al VII-lea, perioada începutului convertirilor la islamism - Bükdüz Emen, unul din eroii dastan-ului, având chipul Profetului, devine unul din apropiaţii lui, apoi vine în ţara oghuzilor, unde se luptă cu sabia în mână în numele Islamului, îndeplinind astfel ordinea analogică prin intermediul lui Müshef, primul document scris al Coranului.
Kitabi-Dede Korkut este un document artistic de mare valoare istorică. Şi este un lucru bine cunoscut faptul că, în cazul în care documentele istorice propriu zise lipsesc, locul lor îl umple cu succes tocmai creaţiile artistice, dat fiindcă autorul lor, poporul, este „cronicarul” cel mai fidel al evenimentelor majore din istoria unui popor.
Manuscrise
Manuscrisul capodoperei Kitabi Dede-Korkut, păstrat în Biblioteca din Dresda, în Germania, a fost dus din Azerbaidjan în Turcia şi de acolo, nu se ştie cum, a ajuns în Biblioteca din Dresda. În prezent, în bibliotecile lumii se păstrează cinci exemplare în manuscris. Exemplarul de bază, format din douăsprezece povestiri - unica variantă completă - este cel din Dresda. Al doilea exemplar, de la Biblioteca din Vatican, este o variantă incompletă, formată din şase povestiri. Al treilea exemplar este cel găsit întâmplător la unul dintre bazarele din Istanbul, de către Friedrich von Diez, consulul german în acel oraş, la începutul secolului al XIX-lea. În prezent se păstrează în arhiva personală a lui Diez. Al patrulea exemplar este cel copiat de însuşi Diez de pe manuscrisul din Dresda şi păstrat în arhiva sa personală de la Berlin. Al cincilea exemplar este ori cel copiat de către academicianul V.V. Barthold, ori o copie executată de Theodor Nöldeke şi dată lui Barthold.
Eposul şi azerii
Dastan-ul (eposul) Kitabi-Dede Korkut este o „fotografie” artistică a istoriei oghuzilor azeri, care şi-au apărat ţara de incursiunile din exterior ale păgânilor. Ţara în cauză este Azerbaidjanul, care a luat naştere în Evul Mediu pe teritoriul Aran-Albanya, prin posedarea teritoriilor cucerite şi consolidate. Oghuzii s-au războit cu adepţii creştini din afara ţării, adică cu cei care nu au acceptat Islamul.
Şi în cazul azerilor, în lumina lui Kitabi-Dede Korkut, se repetă modelul elen la care am făcut referire mai sus, adică legarea începuturilor existenţei lor de numele unui sau mai multor eroi, care i-a condus către „posedarea (unor) teritorii”. Principalul scop şi idealul eroilor şi-au găsit propria reflectare într-o epistolă trimisă oğuzilor Beylegan şi lui Salur Kazan, comandantul oastei, de către unul din eroii dastan-ului, Begil, la trecerea prin defileul Dokuz tümen din Gürgistan. Iată conţinutul epistolei: „Neapărat, dar neapărat, Kazan bey să vină la mine. Dacă nu vine, ţara se va destrăma, va pieri, fecioarele şi nurorile mele au fost înrobite, să afle”. Profesorul Osman Fikri Sertkaya, al Universităţii din Istanbul, a dat această explicaţie în legătură cu alegerea oraşului Baku ca loc al organizării Colocviului internaţional al korkutşianiştilor: „Este un lucru îndreptăţit! În primul rând, Korkut este capitala geografică literară a Azerbaidjanului. În al-doilea rând, se cuvine ca originea capodoperei să fie cercetată în vatra care i-a dat naştere. Limba, sintaxa poemelor este vie în conştiinţa azerilor de astăzi”.
Cea mai preţioasă informaţie însă, pe care ne transmite Kitabi-Dede Korkut, este aceea că aria geografică la care au loc evenimentele, potrivit cunoştinţelor medieviştilor, coincide cu hotarele nordice ale Azerbaidjanului.
Azerbaidjanul istoric
Renumitul istoric persan Abu Cafer Tabari (828-923), în binecunoscuta operă a sa, intitulată „Istorie”, scrie: „Îndată ce ieşi din capătul limitrof la Zandjan şi Abhar şi, în final, la Derbend-Hazar, toate acestea se numesc Azerbaidjan”.
Şi istoricul secolului al XIII-lea, Yakut Hamavi (1179-1229), arată că la nord-vestul Azerbaidjanului este limitrof cu Trabzonul.
În Kitabi-Dede Korkut noţiunea de loc, de apariţie geografică corespunde întru totul teritoriului Aran-Albanya din Evul Mediu, compus din Azerbaidjanul de nord. Ţara, denumită în termeni generici Kalın Oğuz, este alcătuită din İç Oğuz, adică Oraşul Principal, centrul (localităţile Beylegan şi Ciola, care sunt consemnate în perioda veche, apar în zilele noastre sub aceeaşi denumire) şi Dış Oğuz, adică Câmpii-Dealuri, formată prin unirea teritoriilor de la graniţă.
Structura statului Oghuz după epos
În fruntea lui Kalın Oğuz stă Bayındır Han, padişahul întregului teritoriu. Vizirul său este Kazılık Koca, tatăl lui Yiğenek, unul dintre principalii eroi ai epopeei. În fruntea lui İç Oğuz este Salur Kazan, conducătorul oştirii. Dış Oğuz este condus de către Uruz Koca, unchiul lui Salur Kazan. El îi este supus lui Salur Kazan. Dede Korkut este liderul spiritual al tuturor oğuzilor, este cel ce rezolvă toate problemele, atât ale celor mari, cât şi ale celor mici. În dastan există un întreg sistem de suveranitate, de apărare a hotarelor, iar eroi sunt rude apropiate, adică sunt legaţi prin sânge. Într-adevăr, în Kitabi Dede-Korkut avem de a face cu o sinteză a conceptului rudenie-trib. La oğuzi, lipsa neam-rudenie, dar mai ales a copiilor, era considerată o mare nenorocire.
Beyleqan este capitala ţării, oraşul de scaun; acolo trăiesc şi conduc eroii din Dede-Korkut, dar mai ales reşedinţa de iarnă a acestor eroi. Vara, ei se mută în podişuri. Reşedinţa de iarnă a lui Salur Kazan, conducătorul de oaste, era situată la nord de lacul Göyçe, lângă podişul Altındağ şi uneori era aşezarea Akçakale-Sürmeli.
Altındağ este prezentat ca un loc de refugiu foarte important, în timp ce poetul azer Kazım Ağa Salık, în opera sa Şahlı yaylaqlarının babında (Povestirile de stepă ale şahului), relevă importanţa cetăţii Koroğlu şi a podişului Altındağ, aflate în vecinătatea altor podişuri, precum: Hamzaçemen, Ulaşın, Karaca, Halhalı, Maymağ şi altele.
Teritoriile limitrofe ale ţării oğuzilor corespund celor care actualmente aparţin Gruziei, respctiv Turciei. De altfel, graniţele sud-estice ale oğuzilor ne conving că ei erau legaţi aproape în orice direcţie cu lumea turcică. Pe de altă parte, eroii oğuzi s-au confruntat cu adversarii lor tocmai în diferite locuri ale Azerbaidjanului de astăzi. De fapt, luptătorii oğuzi, despre care vorbeşte Dede Korkut, s-au lovit de două ori de puterea duşmană. Prima dată s-au luptat cu regii din afară, adică din Trabzon, Diyarbakır, Düzmürd, localităţi situate pe teritoriul Dokuztümen, din Gruzia şi Anatolia, înainte de venirea acolo a turcilor otomani. A doua oară au luptat împotriva regilor din interiorul ţării, cei care încă nu trecuseră la islamism: regele Kıpçak, regele Bükacık, regele Kara Aslan, regele Kara Tekin etc, care, după nume, se vede că erau de etnie turcă.
Sistemul de apărare
În Kitabi Dede-Korkut există un sistem puternic de apărare a graniţelor, a suveranităţii. Ţara este împărţită în 24 de sangeacuri, fiecare dintre ele având patruzeci de mii de oameni. Când se ivea un pericol din exterior sau când era necesară înăbuşirea revoltei prizonerilor, Bayındır Han declara mobilizarea generală. Oastea era împărţită în regimente speciale, care erau foarte bine organizate şi pregătite să aplice tactice de luptă eficiente. Armele de război erau săgeata, arcul, pumnalul, lancea, suliţa, sabia, scutul şi praştia.
Educarea tinerilor
În dastan se acordă o importanţă deosebită educării tinerilor în spiritul devotamentului faţă de patrie, a respectului faţă de părinţi şi faţă de bătrâni. Tinerii care împlinesc vârsta de şaisprezece ani, dacă nu dovedesc că au făcut un act de vitejie, de eroism, nu primesc un nume. Mulţi dintre ei primesc nume doar după eroismul dovedit în confruntările sângeroase cu duşmanul. Respectul faţă de convingerile oamenilor, umanismul, reprezintă o caracteristică generală a eroilor oghuzi. Astfel, Kazan, în timpul luptelor „pe fugar n-a urmărit, pe cel care a zis „aman” nu l-a omorât”. A-i ajuta pe cei flămânzi şi nevoiaşi, a scăpa datornicul de datorie, a da de pomană cerşetorilor, dervişilor, era un obicei general al oghuzilor.
Azerii din Georgia
Borcealî (în azeră Borçalı), o zonă locuită în general de minoritatea azeră situată în nordul Armeniei şi în sudul Georgiei.
Acest ţinut istoric se împarte în zonele nordice (Borceali de Câmpie) şi cele sudice (Borcealî de Munte sau Loru) şi mereu a fost o altă sursă de neînţelegere între Armenia şi Georgia, cu toate că era populat aproape total de azeri.
Cauzele conflictului armeano-georgian
Folosind situaţia creată după înfrângerea Puterilor Centrale, ale căror favorite erau Azerbaidjan şi Georgia, în 1918, Erevanul a pus un ultimatum prin care cerea renunţarea Georgiei la ţinuturile Djavahetia, Adjaria şi chiar oraşul Gori (patria lui Stalin) şi capitala ţării, Tiflis (Tbilisi) pentru crearea „Armeniei Mari”. Ambele părţi pretindeau Loru (Borcealî de Munte) şi Pambak (o parte din uezdul Alexandropol (Gumru) unde populaţia azeră era predominantă. Situaţia s-a agravat după retragerea trupelor otomane din zona Loru-Pambak, conform tratatului de la Sevres, după care generalul armean Dro (D. Kanaian, cunoscut prin cruzimea sa împotriva populaţiei musulmane, a luat sub control ţinutul sus-numit. Din această cauză populaţia locală prefera guvernul georgian, care nu urmărea politica epurărilor etnice, şi în octombrie 1918 Georgia a cerut Armeniei să înceteze înaintarea armatei armene în cadrul guberniei Tiflis, care includea şi provincia Borcealî.
Agresiunea Armeniei către Georgia (1918)
În 13 decembrie 1918, armata Republicii Armenia a trecut graniţa Georgiei în provincia (uezd-ul) Borcealî. Până la 18 decembrie armata armeană a ocupat jumătatea provinciei şi a ajuns la linia Ayrîm-Sadaxlî. Guvernul georgian, dându-şi seama de greşeală, a început să asculte chemările populaţiei locale şi i-a distribuit armament. Aşadar, Georgia a reuşit să oprească atacul armatei armene, care ocupase deja localităţile-cheie cum ar fi Sadaxlî şi Saraclî. În cercurile politice ale Armeniei, filo-englezii aveau o pondere însemnată, fapt apreciat de Londra, care nu a permis înfrângerea totală a Armeniei, care, din cauza revendicărilor sale teritoriale, era în stare de război cu Azerbaidjanul. În 31 decembrie acţiunile militare au fost oprite. Georgia a reuşit să păstreze partea nordică a Borcealî (de Câmpie), unde până azi minoritatea azeră este un element etnic principal. Zona Pambak a fost încorporată Armeniei, iar Borcealî de Munte (Loru) a fost declarată „zona neutră”, însă mai târziu a urmat acelaşi exemplu.
Purificarea etnică în Borcealî armenesc
În 1988, după izbucnirea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan, rămăşiţele populaţiei azere din regiunea au fost deportate din ţară. Borcealî de Munte sau actuala provincia Lori din Armenia are o suprafaţa de 3 791 km2 şi 253 000 de locuitori. Centrul provinciei este al treilea oraş din ţara, Vanadzor (fost Qarakilsə), cu populaţia de 101 000 de oameni.
Borcialî de Nord georgian
Borcealî de Nord conţine raioanele (judeţele) Sarvan (Marneuli), Cörük Qəmərli (Bolnisi), Başkeçid (Dmanisi), Qarayazı (Gardabani) unde locuiesc 248 000 de azeri (2002), a doua etnie din ţara. Conform reformei administrative din Georgia post-sovietică, Borcealî de Nord face parte din provincia Kvemo Kartli împreuna cu raioanele Ţalka şi Tetriţkaro (6 400 km2 şi 518 000 de locuitori). Centrul administrativ este Rustavi (110 000 de locuitori), al patrulea oraş din Georgia. Anumite forţe politice din Georgia cer detaşarea Borcealî de Munte de Armenia.
Azerii din Derbent
Comunitatea azeră autohtonă din zona Derbent sau Derbend (în azeră Dərbənd sau Dəmirqapı), cel mai vechi oraş din Federaţia Rusă.
Derbent în vremea actuală
Fiind al treilea oraş din Republica Daghestan (2,5 milioane de locuitori - 2002) din cadrul Federaţiei Ruse, Derbendul (101 000 de locuitori - 2002) este centrul raionului omonim care a fost înfiinţat în teritoriul hanatului medieval cu acelaşi denumire. El este considerat centrul cultural al azerilor din Daghestan (112 000 – 2002), în republica unde nu exista vreo etnie titulară.
Istoria oraşului
Oraşul Derbend, în sec. I-III d. Hr., a fost unul dintre cele mai mari centre din Albania Caucaziană - un stat antic din teritoriul Azerbaidjanului având o poziţie strategică, aşa cum el se află exact în trecătoarea veche între Marea Caspică şi Munţii din Caucaz. În sec. VIII d. Hr., arabii au cucerit Derbendul şi, până la invazia hoardelor mongole (sec. XIII), el a trăit culmea existenţei sale fiind o importantă vatră triburilor turcice – oguze. Între sec. X-XVI oraşul a fost porţile de nord al statului azer medieval Şirvan dând naştere ultimei dinastiei acestuia – Derbendizilor (1382-1538). După alipirea Şirvanului la statul Safevizilor, Derbendul a făcut parte din acest stat, iar în 1722, Petru cel Mare a reuşit să cucerească localitatea sus-numită, însă Rusia a fost obligată s-o cedeze lui Nadir şah Afşar, domnitorul Iranului, în 1735, prin tratatul de la Gandja. Moartea acestuia (1747) a determinat apariţia statului feudal local, hanatul Derbend, care, la rândul său, a fost „înghiţit” mai târziu de Fatali han, suveranul unui alt hanat azer Quba.
Răpirea zonei din spaţiul azer
În 1813, prin tratatul Gulustan, oraşul a fost încorporat Imperiului Rus şi, spre deosebire de alte ţinuturile azere, nu a intrat în gubernia Baku. Când a fost proclamată prima Republica Democratică Azerbaidjan (1918), tânărul stat nu a putut să revendice acest ţinut deoarece oraşul alături de Daghestan era sub controlul generalului din „Garda Albă”, A.Denikin (1872-1947), şi forţele „Armatei Voluntare” condusă de el ameninţau independenţa guvernului din Baku. Odată cu ocuparea republicii de către Rusia Sovietică (1920), Derbendul a fost alipit la Republica Sovietică Socialistă Autonomă Daghestan din cadrul Rusiei, iar minoritatea azeră a devenit cea mai urbanizată comunitate din autonomie, al cărei nume înseamnă în traducerea din azeră „Ţara Munţilor”.
Locul azerilor din Derbent în viaţa Azerbaidjanului
Mulţi demnitari din Azerbaidjan, de stat şi alte domenii, mai ales militari, sunt originari din acest ţinut. În perioadă sovietică, cu sprijin de la stat, oraşul a cunoscut un mare flux al popoarelor muntene (daghestene), ceea ce a schimbat compoziţia etnică. Cu toate această, minoritatea azeră alcătuieşte o treime din locuitorii oraşului şi majoritatea populaţiei (58 % - 2002) din raionul (judeţul) Derbend. În oraş există ziare şi un teatru în limba azeră.
Azerii din Armenia
Minoritatea azeră din Armenia expulzată în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991).
Armenizarea toponimelor
Conform Marii Enciclopediei Sovietice din 1926, în 1918 Armenia a avut 1.510.000 locuitori, dintre care 795 000 au fost armeni, 575 000 azeri, 140 000 reprezentanţi ai altor popoare. Între 1935-1978, prin hotărârea Sovietului Suprem din Armenia, au fost armenizate 465 toponime azere din ţară. În anii 30 conducerea Armeniei comuniste a început schimbarea denumirilor geografice din limba azeră în limba armeană. De o mare importanţă a fost ordonanţa Sovietului Suprem al Armeniei din 3 ianuarie 1935 conform căreia au fost redenumite în limba armeană 51 de comune. Mai târziu, în decursul anilor 1945-1952 şi în anii 60-80 campania de redenumire a localităţilor a căpătat o amploare deosebită şi la ora actuală peste 600 de toponime sunt armenizate. Numai în aprilie 1991, conform decretului prezidenţial, aceeaşi soartă au avut-o încă 97 de toponime.
Purificarea etnică din 1918-1920
Una dintre problemele vitale ale Republicii Azerbaidjan (1918-1920)era normalizarea relaţiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii ruseşti) în 4 azerii erau majoritari. Baku era deranjat de atacurile şi deportările populaţiei azere din Armenia şi de revendicările teritoriale ale Erevanului asupra Azerbaidjanului, în provinciile Zəngəzur, Naxçıvan, Karabah, fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc şi Georgia filo-germană, această ţară era susţinută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zəngəzur în graniţa celor două state şi a ocupat centrul zonei oraşul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la întrarea în provincia Karabah. Doar în sudul guberniei İrəvan sute de sate azere au fost distruse, ca urmare 150 000 azeri refugiind în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, la Tiflis, cele două state au semnat o înţelegere conform careia trebuia să fie oprite orice acţiune militară şi problemele să fie rezolvate prin mijloace paşnice. Conferinţa armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat şi peste câteva săptămâna armată armeană iar a invadat Zəngəzur. Aceste confruntări a durat cu mici pauze până la invazia Armatei Roşii în Azerbaidjan şi a fost unul dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.
Primele valuri ale deportării
După această campanie a venit şi rândul populaţiei azere, incluzând kurzii-musulmani. Nu a luat mult timp pentru găsirea unui motiv: imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial în multe enclave armene din afara graniţelor a luat naştere mişcarea pentru revenire în patrie. În cea mai mare măsură datorită lui Anastas Mikoian, un lider comunist de origine armeană, Stalin în noiembrie 1945 şi-a dat acordul pentru organizarea acţiunii de repatriere a armenilor. Deoarece mişcarea a luat amploare şi la începutul 1946 numărul doritorilor să revină în Armenia s-a ridicat la 130 mii, pe lângă guvernul republicii a fost creat Comitetul pe probleme de preluare şi repartizare a armenilor.Ordonanţa Sovietului de Miniştri al U.R.S.S. nr. 754 privind măsurile pentru strămutarea colhoznicilor şi azerilor din R.S.S. Armenia în regiunea Kuro-Arax din R.S.S. Azerbaidjan a fost semnată la 23 decembrie 1947 de mâna “tatălui popoarelor”. Conform ordonanţei peste 100.000 de “voluntari” trebuiau sa plece în decursul a trei ani din cinci raioane de munte din Armenia – Azizbekov (Əzizbəyov), Ehegnadzor, Sisyan, Vedi (numit mai tarziu Ararat), Basarkeçər (redenumit Vardenis) – şi să se stabilească în stepa aridă Mil-Muğan. Conform planului în primul an trebuiau strămutaţi 10.000 azeri, în anul 1949 – 40.000 azeri, în anul urmator – 50.000 azeri. Adevărata cauză îşi avea explicaţia în articolul 11 al ordonanţei: “Prin grija Sovietului de Miniştri al R.S.S. Armenia, armenilor din enclavele de peste hotare reîntorşi în republica… li se vor repartiza locuinţele şi construcţiile eliberate de populaţia azeră”.
Aşadar, pentru a treia oară în acel secol, s-a început izgonirea azerilor şi kurzilor din Armenia, dar de această dată în mod organizat, sub controlul structurilor de stat. Procesul a luat sfârşit abia după moartea lui Stalin. La începutul anului 1953 numărul real de azeri şi kurzi transportaţi forţat cu trenuri de marfă a ajuns la 150.000 persoane
Principalele zone de locuire înainte de deportare
Înainte de deportarea totală a azerilor din 1988-1991 în general locuia în regiunile cedate Armeniei de Azerbaidjan (Goyce şi Zangazur în azeră Göyçə şi Zəngəzur) şi în celelalte zone ale ţării constituând populaţia autohtonă a oraşului Erevan (în azeră İrəvan). În 1987, dintre 36 raioane din RSS Armenia, în 18 minoritatea azeră avea o pondere însemnată, fiind al doilea element etnic din republică. Spre 1988, toata minoritatea, adică 300 000 de persoane au fost deportate în Azerbaidjan.
Ţinutul Goyce
Regiunea Goyce (Göyçə în azeră), numită după cel mai mare bazin fermă din Caucaz, ocupă malul drept al lacului Sevan (Goyce) şi corespunde în mare măsură cu judeţele Basarkecer (Basarkeçər) (Vardenis) şi Ciambarak (Çəmbərək) din Armenia.
[modifică] Ţinutul Zangazur
Regiunea Zangazur (Zəngəzur în azeră) conţine două marz-uri (provincii) actuale ale acestei ţări cum ar fi Sunik şi Vaioţdzor, care sunt aşezate între enclava azeră Nahcivan şi teritoriul principal al Republicii Azerbaidjan. Daralayaz (în armeană Vaioţdzor) are o suprafaţă de 2 406 km2 şi după expulzarea azerilor are doar 53 000 de locuitori. Zangazur (în armeană Sunik) are suprafaţa de 4 505 km2 şi 134 000 de locuitori.
Cedările teritoriale Republicii Azerbaidjan către Armenia
Ambele ţinuturi istorice au suprafaţa de 7 000 km2 şi au fost în componenţa primei Republicii Azerbaidjan (1918-1920). Însă acest stat a suferit ocupaţia tradiţională rusească şi rapturile teritoriale, reducându-şi teritoriul de la 114 000 km2 la numai 86 600. Se presupune că aproximativ 3 milioane de cetăţeni ai Republicii Azerbaidjan sunt de origine azeră din Armenia, fiind urmaşii de drept ai refugiaţilor din teritoriul acestui stat emigraţi în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991), ceea ce creează o altă sursă de tensiune.
"Cadouri" sovietice
Datorită războaielor ruso-turce din sec. XIX, în sudul Georgiei şi în vestul Azerbaidjanului au fost aşezate masele armene, greceşti etc. Ceea ce a determinat problema graniţelor după obţinerea independenţei acestor state în 1918. Războiul armeano-azer a început imediat cu prăbuşirea Imperiului Rus şi a continuat cu mici pauze până la instalarea puterii sovietice în Caucaz. În 1921, puterea sovietică din RSS Azerbaidjană „de dragul frăţiei socialiste”, a cedat provinciile Goyce, Zangazur şi partea muntoasă a uezdului Qazax (raioanele Tauş, Idjevan, Berd) RSS Armeniei.
Recensământele sovietice
| An | Total | Urban | Rural | Armeni | Azeri | Ruşi | Yazidizi/Kurzi | Ucraineni | Asirieni | Greci | Georgieni | Belaruşi | Alţi |
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| 1926 [1] | 878,929 | 165,908 (18.8%) | 713,021 (81.1%) | 743,571 (84.5%) | 83,181 (9.4%) | 19,548 (2.2%) | 15,262 (1.7%) | 2,826 (0.3%) | N/A | 2,980 (0.3%) | 274 (0.03%) | 360 (0.04%) | 10,927 (1.2%) |
| 1939 [2] | 1,282,338 | N/A | N/A | 1,061,997 (82.8%) | 130,896 (10.2%) | 51,464 (4%) | 20,481 (1.5%) | 5,496 (0.4%) | 3,280 (0.2%) | 4,181 (0.3%) | 652 (0.05%) | 458 (0.03%) | 3,433 (0.2%) |
| 1959 [3] | 1,763,048 | N/A | N/A | 1,551,610 (88%) | 107,748 (6.1%) | 56,477 (3.2%) | 25,627 (1.4%) | 5,593 (0.3%) | N/A | 4,976 (0.2%) | 816 (0.04%) | 805 (0.04%) | 9,396 (0.5%) |
| 1970 [4] | 2,491,873 | 1,481,532 (59.4%) | 1,010,341 (40.5%) | 2,208,327 (88.6%) | 148,189 (5.9%) | 66,108 (2.6%) | 37,486 (1.5%) | 8,390 (0.3%) | 5,544 (0.2%) | 5,690 (0.2%) | 1,439 (0.05%) | 1,179 (0.04%) | 9,521 (0.3%) |
| 1979 [5] | 3,037,259 | 1,992,539 (65.7%) | 1,038,208 (34.3%) | 2,724,975 (89.7%) | 160,841 (5.2%) | 70,336 (2.3%) | 50,822 (1.6%) | 8,900 (0.2%) | 6,183 (0.2%) | 5,653 (0.1%) | 1,314 (0.04%) | 1,183 (0.03%) | 7,052 (0.2%) |
| 1989 [6] | 3,304,776 | 2,229,540 (67.8%) | 1,058,137 (32.2%) | 3,083,616 (93.3%) | 84,860 (2.5%) | 51,555 (1.5%) | 56,127 (1.6%) | 8,341 (0.2%) | 5,963 (0.1%) | 4,650 (0.1%) | 1,364 (0.04%) | 1,061 (0.03%) | 7,239 (0.2%) |
Genocidul din Hodjali
Genocidul din Hodjalî sau Tragedia din Hodjalî (în azeră Xocalı soyqırımı sau Xocalı faciəsi), un act de genocid realizat de trupele armene impotrivă populaţiei paşnice azere a oraşului încercuit Hodjalî (Xocalı) din Karabahul de Munte.
Noapte de genocid
Noaptea din 25-26 februarie 1992 s-a înscris cu literele negre în istoria poporului azer. Acea noapte trupele militare armene cu ajutorul tehnicii blindate şi militarilor ai regimentului de infanterie de gardă nr. 366 dislocat în oraşul Hankendi din timpul URSS-ului, al cărui majoritatea echipei şi personalului era constituită de armeni au şters din faţa pământului, oraşul Hodjalî. Ca şi genocidele din Katîn, Lidiţa, Oradur, tragedia din Hodjalî este un eveniment sângeros înregistrat în istoria umanităţii. Acest masacrul următor comis de agresorii armeni impotriva poporului azer i-a sfârşit viaţa celor 613 persoane, respectiv 106 femei, 63 copii, 70 bătrâni. 1275 locuitori inofensivi au fost căpturaţi, iar despre soarta celor 150 persoane nu se ştie nimic chiar până la momentul de faţă.
Barbarism
Conform datelor centrului de apărare a drepturilor “Memorial” din Rusia, în timpul 4 zile în oraşul Aghdam au fost transportaţi cadavrele celor 200 azeri ucişi în Hodjalî, s-a descoperit zeci de cazuri când cadavrele fuseseră însultate. În Aghdam au fost supuse 181 cadavre (130 bărbaţi şi 51 femei, înclusiv 13 copii) sub expertiză medico-judiciară. În rezultatul expertizei s-a stabilit că moartea celor 151 persoane a determinat de rănile provocate de gloanţe, iar altor 20 persoane rănile de schijă, dar 10 persoane au fost ucişi fiind loviţi cu instrumente ascuţite. Centrul de apărare a drepturilor a înregistrat şi cazul când omul a fost scalpat viu. În rezultatul acestui act de genocid unele familii au fost nimicite total, populaţia civilă au fost omorâtă cu cruzimea nemaivăzută, cei căpturaţi au fost supuşi torturelor barbare. Conform dreptului internaţional şi naţional comiterea actelor respective în mod prevăzut, cu intenţia executarii totale sau parţiale a persoanelor după apartenenţei naţionale, dovedeşte de a fi întocmai un act de genocid.
Clasificarea
Conform dreptului internaţional, genocidul este un act predestinat impotrivă păcii şi omenirii şi este considerată cea mai gravă crimă internaţională. În Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid nr. 260 (III) adoptată la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948 şi care a intrat în vigoare în 1961, s-a definit noţiune de bază juridică a crimei de genocid. În timpul agresiunii Armeniei către Azerbaidjan au fost aplicate toate actele ce constituie crima de genocid care au fost definite în Convenţia respectivă. Politica de terorism dusă de acest stat agresor ani de zile se desfaşoară în faţa ochilor comunităţii internaţionale. În timp ce conform normelor dreptului internaţionale, principiilor ONU şi OSCE inviolabilitatea frontierelor statelor trebuie să fie respectate, încalcarea integrităţii teritoriale şi suveranităţii este inadmisibilă. În pofidă faptului că Consiliul de Securitate al ONU a adoptat 4 rezoluţii privind eliberarea necondiţionată a teritoriilor ocupate ale Azerbaidjanului, Armenia agresoară nu le îndeplineşte până în ziua de astăzi.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
