Kitabi Dede Qorqud

Kitabi Dede Korkut (Kitabi Dədə Qorqud în azeră) sau Cartea Bunicului Korkut, este eposul oghuz, scris în grăiul azer al acestei limbi extinte.

Importanţa eposului

Această operă, care, pe bună dreptate, este considerată „epopeea istorică în care, într-o limbă a literaturii populare, se descrie civilizaţia medievală a poporului azer – concepută, în sens toynbeian, ca o manifestare pe toate planurile a unei confesiuni, universale sau naţionale – condiţia socială a vieţii şi prima formaţiune statală, ordinea politică, lupta pentru teritoriu”46. De altfel, această capodoperă nemuritoare, fiind legată prin rădăcini istorice de mediul azer, reflectă prin expresii orale curajul istoric al tuturor popoarelor turcice.

Din perspectiva comparatistă, această creaţie – sinteză majoră a triburilor oghuze, povestirea unei lumi reale, cu o expresie lingvistică pură şi frumoasă – poate sta, ca amploare şi valoare, alături de Njala islandeză, Cântecul Nibelungilor, Cântec despre oastea lui Igor, Beowulf sau Manas-ul kîrgîzilor.

Localizarea evenimentelor

Prima frază din introducerea la Dede-Korkut este oferită de un contemporan al Profetului Mahomet: „Aproape de vremurile Trimisului lui Allah, din seminţia Bayat a apărut pe lume un bărbat, numit Korkud Ata. Era înţeleptul oğuzilor. Ce spunea, se înfăptuia, avea puterea de a prezice”. Apoi, la sfârşitul fiecărei povestiri, se arată cum Dede Korkut sau Dedem Korkut vine la divan şi alcătuieşte un Oğuzname, care reflectă faptele eroilor.

În povestirile din Dede-Korkut, denumirile de neam, trib, comunitate, de care aparţine fiecare dintre eroi, cât şi numele pe care-l poartă eroii principali, se regăsescîn toponimia actualului Azerbaidjan şi, în special, în toponimia Azerbaidjanului de Nord, format din teritoriul fostei Aran-Albaniya.

În dastan există o familie consolidată. Un bărbat are doar o singură femeie. Onoarea familiei, a părinţilor, este strict apărată. La oğuzi, unul din patru viteji avea o înfăţişare frumoasă; el trebuia să umble cu chipul acoperit ca să nu corupă tinerele fete şi femei. Fetele umblau fără acoperământ, ascunzându-se numai de străini. Dar pe câmpul de luptă femeile nu rămâneau în urma bărbaţilor în ceea ce priveşte vitejia şi curajul. La oğuzi, dreptul mamei era egal cu dreptul divin.

Perioada istorică

În izvoarele istorico-literare se arată cum Dede Korkut s-a dus să-l viziteze pe Profetul Mahomet, cum a trecut Caucazul împreună cu oastea musulmană şi cum, în lupta împotriva idolatrilor din Daghestan, a căzut martir şi a fost înmormântat, împreună cu câţiva sfinţi, într-o peşteră din interiorul unei stânci de lângă cimitirul Kırklar din Derbend. Povestirile au loc în secolul al VII-lea, perioada începutului convertirilor la islamism - Bükdüz Emen, unul din eroii dastan-ului, având chipul Profetului, devine unul din apropiaţii lui, apoi vine în ţara oghuzilor, unde se luptă cu sabia în mână în numele Islamului, îndeplinind astfel ordinea analogică prin intermediul lui Müshef, primul document scris al Coranului.

Kitabi-Dede Korkut este un document artistic de mare valoare istorică. Şi este un lucru bine cunoscut faptul că, în cazul în care documentele istorice propriu zise lipsesc, locul lor îl umple cu succes tocmai creaţiile artistice, dat fiindcă autorul lor, poporul, este „cronicarul” cel mai fidel al evenimentelor majore din istoria unui popor.

Manuscrise

Manuscrisul capodoperei Kitabi Dede-Korkut, păstrat în Biblioteca din Dresda, în Germania, a fost dus din Azerbaidjan în Turcia şi de acolo, nu se ştie cum, a ajuns în Biblioteca din Dresda. În prezent, în bibliotecile lumii se păstrează cinci exemplare în manuscris. Exemplarul de bază, format din douăsprezece povestiri - unica variantă completă - este cel din Dresda. Al doilea exemplar, de la Biblioteca din Vatican, este o variantă incompletă, formată din şase povestiri. Al treilea exemplar este cel găsit întâmplător la unul dintre bazarele din Istanbul, de către Friedrich von Diez, consulul german în acel oraş, la începutul secolului al XIX-lea. În prezent se păstrează în arhiva personală a lui Diez. Al patrulea exemplar este cel copiat de însuşi Diez de pe manuscrisul din Dresda şi păstrat în arhiva sa personală de la Berlin. Al cincilea exemplar este ori cel copiat de către academicianul V.V. Barthold, ori o copie executată de Theodor Nöldeke şi dată lui Barthold.

Eposul şi azerii

Dastan-ul (eposul) Kitabi-Dede Korkut este o „fotografie” artistică a istoriei oghuzilor azeri, care şi-au apărat ţara de incursiunile din exterior ale păgânilor. Ţara în cauză este Azerbaidjanul, care a luat naştere în Evul Mediu pe teritoriul Aran-Albanya, prin posedarea teritoriilor cucerite şi consolidate. Oghuzii s-au războit cu adepţii creştini din afara ţării, adică cu cei care nu au acceptat Islamul.

Şi în cazul azerilor, în lumina lui Kitabi-Dede Korkut, se repetă modelul elen la care am făcut referire mai sus, adică legarea începuturilor existenţei lor de numele unui sau mai multor eroi, care i-a condus către „posedarea (unor) teritorii”. Principalul scop şi idealul eroilor şi-au găsit propria reflectare într-o epistolă trimisă oğuzilor Beylegan şi lui Salur Kazan, comandantul oastei, de către unul din eroii dastan-ului, Begil, la trecerea prin defileul Dokuz tümen din Gürgistan. Iată conţinutul epistolei: „Neapărat, dar neapărat, Kazan bey să vină la mine. Dacă nu vine, ţara se va destrăma, va pieri, fecioarele şi nurorile mele au fost înrobite, să afle”. Profesorul Osman Fikri Sertkaya, al Universităţii din Istanbul, a dat această explicaţie în legătură cu alegerea oraşului Baku ca loc al organizării Colocviului internaţional al korkutşianiştilor: „Este un lucru îndreptăţit! În primul rând, Korkut este capitala geografică literară a Azerbaidjanului. În al-doilea rând, se cuvine ca originea capodoperei să fie cercetată în vatra care i-a dat naştere. Limba, sintaxa poemelor este vie în conştiinţa azerilor de astăzi”.

Cea mai preţioasă informaţie însă, pe care ne transmite Kitabi-Dede Korkut, este aceea că aria geografică la care au loc evenimentele, potrivit cunoştinţelor medieviştilor, coincide cu hotarele nordice ale Azerbaidjanului.

Azerbaidjanul istoric

Renumitul istoric persan Abu Cafer Tabari (828-923), în binecunoscuta operă a sa, intitulată „Istorie”, scrie: „Îndată ce ieşi din capătul limitrof la Zandjan şi Abhar şi, în final, la Derbend-Hazar, toate acestea se numesc Azerbaidjan”.

Şi istoricul secolului al XIII-lea, Yakut Hamavi (1179-1229), arată că la nord-vestul Azerbaidjanului este limitrof cu Trabzonul.

În Kitabi-Dede Korkut noţiunea de loc, de apariţie geografică corespunde întru totul teritoriului Aran-Albanya din Evul Mediu, compus din Azerbaidjanul de nord. Ţara, denumită în termeni generici Kalın Oğuz, este alcătuită din İç Oğuz, adică Oraşul Principal, centrul (localităţile Beylegan şi Ciola, care sunt consemnate în perioda veche, apar în zilele noastre sub aceeaşi denumire) şi Dış Oğuz, adică Câmpii-Dealuri, formată prin unirea teritoriilor de la graniţă.

Structura statului Oghuz după epos

În fruntea lui Kalın Oğuz stă Bayındır Han, padişahul întregului teritoriu. Vizirul său este Kazılık Koca, tatăl lui Yiğenek, unul dintre principalii eroi ai epopeei. În fruntea lui İç Oğuz este Salur Kazan, conducătorul oştirii. Dış Oğuz este condus de către Uruz Koca, unchiul lui Salur Kazan. El îi este supus lui Salur Kazan. Dede Korkut este liderul spiritual al tuturor oğuzilor, este cel ce rezolvă toate problemele, atât ale celor mari, cât şi ale celor mici. În dastan există un întreg sistem de suveranitate, de apărare a hotarelor, iar eroi sunt rude apropiate, adică sunt legaţi prin sânge. Într-adevăr, în Kitabi Dede-Korkut avem de a face cu o sinteză a conceptului rudenie-trib. La oğuzi, lipsa neam-rudenie, dar mai ales a copiilor, era considerată o mare nenorocire.

Beyleqan este capitala ţării, oraşul de scaun; acolo trăiesc şi conduc eroii din Dede-Korkut, dar mai ales reşedinţa de iarnă a acestor eroi. Vara, ei se mută în podişuri. Reşedinţa de iarnă a lui Salur Kazan, conducătorul de oaste, era situată la nord de lacul Göyçe, lângă podişul Altındağ şi uneori era aşezarea Akçakale-Sürmeli.

Altındağ este prezentat ca un loc de refugiu foarte important, în timp ce poetul azer Kazım Ağa Salık, în opera sa Şahlı yaylaqlarının babında (Povestirile de stepă ale şahului), relevă importanţa cetăţii Koroğlu şi a podişului Altındağ, aflate în vecinătatea altor podişuri, precum: Hamzaçemen, Ulaşın, Karaca, Halhalı, Maymağ şi altele.

Teritoriile limitrofe ale ţării oğuzilor corespund celor care actualmente aparţin Gruziei, respctiv Turciei. De altfel, graniţele sud-estice ale oğuzilor ne conving că ei erau legaţi aproape în orice direcţie cu lumea turcică. Pe de altă parte, eroii oğuzi s-au confruntat cu adversarii lor tocmai în diferite locuri ale Azerbaidjanului de astăzi. De fapt, luptătorii oğuzi, despre care vorbeşte Dede Korkut, s-au lovit de două ori de puterea duşmană. Prima dată s-au luptat cu regii din afară, adică din Trabzon, Diyarbakır, Düzmürd, localităţi situate pe teritoriul Dokuztümen, din Gruzia şi Anatolia, înainte de venirea acolo a turcilor otomani. A doua oară au luptat împotriva regilor din interiorul ţării, cei care încă nu trecuseră la islamism: regele Kıpçak, regele Bükacık, regele Kara Aslan, regele Kara Tekin etc, care, după nume, se vede că erau de etnie turcă.

Sistemul de apărare

În Kitabi Dede-Korkut există un sistem puternic de apărare a graniţelor, a suveranităţii. Ţara este împărţită în 24 de sangeacuri, fiecare dintre ele având patruzeci de mii de oameni. Când se ivea un pericol din exterior sau când era necesară înăbuşirea revoltei prizonerilor, Bayındır Han declara mobilizarea generală. Oastea era împărţită în regimente speciale, care erau foarte bine organizate şi pregătite să aplice tactice de luptă eficiente. Armele de război erau săgeata, arcul, pumnalul, lancea, suliţa, sabia, scutul şi praştia.

Educarea tinerilor

În dastan se acordă o importanţă deosebită educării tinerilor în spiritul devotamentului faţă de patrie, a respectului faţă de părinţi şi faţă de bătrâni. Tinerii care împlinesc vârsta de şaisprezece ani, dacă nu dovedesc că au făcut un act de vitejie, de eroism, nu primesc un nume. Mulţi dintre ei primesc nume doar după eroismul dovedit în confruntările sângeroase cu duşmanul. Respectul faţă de convingerile oamenilor, umanismul, reprezintă o caracteristică generală a eroilor oghuzi. Astfel, Kazan, în timpul luptelor „pe fugar n-a urmărit, pe cel care a zis „aman” nu l-a omorât”. A-i ajuta pe cei flămânzi şi nevoiaşi, a scăpa datornicul de datorie, a da de pomană cerşetorilor, dervişilor, era un obicei general al oghuzilor.