Azerbaidjanul de Sud
Azerbaidjanul de Sud (în azeră Cənubi Azərbaycan sau Güney Azərbaycan) sau Azerbaidjanul iranian (în azeră İran Azərbaycanı), zona care face parte din Azerbaidjanul istoric şi situată în Iran.
Apariţia problemei
Azerbaijan, Azarbaijan, Azarbayjan, sau Ažarbăyjan-ul iranian este o regiune geografică care cuprinde extremitatea nord-vestică a Iranului. Azerbaidjanul istoric actualmente este împărţită între Republica Azerbaidjan (Azerbaidjanul de Nord) şi Iranul. Acesta din urmă a cedat Rusiei Azerbaidjanul de Nord, în 1813 şi definitiv în 1828. La nord, fluviul Araks separă Azerbaidjanul iranian de Republica Azerbaidjan.
În 1813, în satul Gulustan (Gülüstan) din Republica Azerbaidjan a fost semnat tratatul dintre Rusia şi Iran cu privire la împărţirea Azerbaidjanului: două treimi din teritoriul naţional a fost anexat de Iran (cc. 200 000 km2), restul de către Rusia. Partea rusească a Azerbaidjanului şi-a câştigat independenţa, o dată în 1918 (pentru doi ani) şi apoi în 1991, sub numele de Republica Azerbaidjan, iar în sud (Azerbaidjanul iranian) locuiesc încă 18 milioane (neoficial 25-30 milioane) de azeri, adică de trei ori mai mulţi decât în Azerbaidjan. Ei sunt majoritari în provinciile iraniene Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest, Ardabil, Zandjan şi parţial în Markaz, Kurdistan, Ghilan, Hamadan.
Istoria antică şi medievală
Azerbaidjanul iranian, cu o suprafaţă de aproximativ 200 000 km², a fost leagănul mai multor civilizaţii antice. La început, el făcea parte din Manna, iar mai târziu din Media.
În secolul al IV-lea înaintea erei noastre, el a fost ocupat de Alexandru cel Mare, fiind „botezat” Atropatena, după numele generalului Atropat, subaltern al lui Alexandru cel Mare, care a înfiinţat acolo un fel de regat.
Regiunea în cauză a fost cucerită de perşi în timpul dinastiei Sasanizilor, în secolul al III-lea al erei noastre. Arabii au avut-o sub control începând din secolul al VII-lea, până în secolul al XI-lea, când a fost năvălită de către triburile oghuze noi sub conducerea dinastiei selgiuk. Încă de pe atunci locuitorii regiunii erau vorbitori de limba turcică.
În secolul al XIII-lea, regiunea a fost cotropită de mongoli şi, sub stăpănirea lui Hülegü, Azerbaidjanul iranian a devenit centrul unui imperiu mongol extins de la Siria, în vest, până la Fluviul Oxus (Amu Daria de astăzi), în est. Oraşul Tabriz, cel mai mare din regiune, a devenit capitala statului Elhanizilor, parte a imperiului mongol, transformându-se într-un important centru cultural şi comercial. Tabriz a devenit ulterior capitala statelor turcice Kara Koyunlu, iar mai târziu Ak Koyunlu (1378-1502).
La începutul secolului al XVI-lea, Azerbaidjanul iranian a devenit leagănul dinastiei azere Safevid, ulterior (în cea de-a doua parte a secolului al XVII-lea) fiind dominat de turcii otomani, până când iranienii, sub conducerea lui Nadir şah, i-au izgonit pe turci în 1740.
De-a lungul secolului al XVIII-lea, ruşii şi-au mai pus piciorul în zonă, dar, până la urmă, iranienii au reuşit să-şi păstreze controlul asupra ei.
Natură
Azerbaidjanul iranian este compus din platouri înalte de la 1.500 de metri până la 1.800 de metri şi de depresiuni cu înălţimi care variază de la 900 de metri până la 1.500 de metri deasupra nivelului mării. Munţii Zagros se întind pe întreg teritoriul Azerbaidjanului iranian, de la nord până la sud. Zona este „bogată” în vulcani. Fluviile principale sunt Araks, la nord, Kîzîl Uzen la est, şi Jaghatu.
Populaţia
Populaţia este compusă în mare parte de azeri, musulmani şiiţi, vorbitori de azeră. Mai sunt kurzi şi armeni, însă în număr redus. Kurzii sunt suniţi, iar armenii - creştini.
Agricultura este principala activitate a populaţiei, teritoriile cele mai fertile aflându-se în împrejurimile lacului Urmia. Industria, concentrată în principal la Tabriz şi Ardabil produce tractoare, maşini, ciment, echipamente electrice, motociclete, alimente prelucrate etc. Azerbaijanul iranian are mine de cupru, arsenic, caolină, plumb etc, iar o conductă de petrol leagă Tabrizul cu Teheranul.
Prima mişcare naţionalistă (1906)
Deşteptarea naţională în Azerbaidjanul de Sud a început în primii ani ai sec. XX. „Provincia Azerbaidjan” („Vilayeti Azerbaigean” în persană), incluzând toate regiunile azere din Iran, era condusă tradiţional de candidaţii la tron ai dinastiei Kadjar (Qacar în azeră), suveranii Iranului, care de origine tot azeri erau (1797-1925). În timpul Revoluţiei constituţionale (1906-1911), provincia a devenit cea mai importantă cetate a răscoalei, iar şeful mişcării, ţăranul din ţinutul Qaradag, Sattar han, unul dintre liderii ei.
Republica Azadistan (1920)
Precedentul a fost continuat în 1920, de către tânărul şeic Mahammad Xiyabani, inspirat de crearea, în nord (partea rusească), a Republicii Democratice Azerbaidjan (1918-1920), care, ferindu-se de confuzie, a proclamat „Republica Azadistan” (în traducerea „Ţara Libertăţii”). Capitala noului stat era Tabriz, centrul istoric a Azerbaidjanului, şi republica a fost strangulată prin participarea englezilor, liderul său fiind spănzurat.
Guvernul Naţional al Azerbaidjanului (1945-1946)
Înlăturarea Kadjarilor de noua dinastie a Pahlevizilor (1925-1979) de origine persană, care ducea o politică şovină creând mai multe ostane în fosta provincia regală Azerbaidjan, a provocat proclamarea, în 1945, a Republicii Azerbaidjan (Guvernul Naţional al Azerbaidjanului) cu capitala în Tebriz, susţinută de sovietici. Prim-ministrul republicii era Seyid Djafar Pişavari. Se presupune că contradicţiile apărute din apartenenţa regiunii a pus baza Războiului Rece, fiindcă Stalin nu voia să retragă Armata Roşie din zona respectivă. În decembrie 1946, armata iraniană a capturat Tebrizul şi Republica Azerbaidjan a căzut.
Contribuţia în Revoluţia Islamică (1979)
Ultima mişcare în Azerbaidjanul de Sud, din secolul trecut, s-a înregistrat în timpul Revoluţiei islamice, când iarăşi Tebrizul a devenit unul dintre marile centre ale mişcării. Însă după victorie azerii sudici s-au dezamăgit din cauza nesatisfacerii totale a cererii principale – autonomia culturală, iar liderul lor Ayatullah Şariatmadari a fost neutralizat de rivalul său esenţial Khomeyni. S-a accelerat migraţia azerilor sudici în alte zone din ţară şi în ţările din Europa, America şi Australia.
Renaşterea mişcării naţionale în Azerbaidjanul de Sud
În prezent azerii sunt al doilea element etnic în Iran (63 milioane de locuitori - 2002) după perşi, 20 membri ai Cabinetului Miniştrilor sunt reprezentanţii acestui popor, iar preşedintele religios („rahbar”) Seyyid Ali Khamenei este originar din localitatea Khamne din apropierea Tebrizului (1,4 mil. de locuitori – 2004). Cea mai mare organizaţie a azerilor sudici, care se bucură de legimitate din partea Occidentului, este Mişcarea Deşteptării Naţionale din Azerbaidjanul de Sud (GAMOH), cu sediul în Suedia. GAMOH, spre deosebire de alte organizaţii, nu este separatistă, ci cere drepturile lărgite pentru populaţia azeră prin federalizarea Iranului, dispune de radio, TV şi ziare proprii. Liderul acestei mişcării este fostul profesor al Universităţii din Tebriz, Mahmud Ali Cehreqanlî.
Problema azeră şi sprijinul Iranului către Armenia
Avem de-a face cu un paradox: Iranul fundamentalist a sprijinit cu toate mijloace posibile Armenia creştină în conflictul cu Azerbaidjanul. Deşi azerii, ca şi iranienii, sunt şiiţi şi musulmani. Explicaţia este de natură politică si are rădăcini istorice. Teheranul nu a fost deloc încântat de perspectiva unui Azerbaidjan puternic, centru de atracţie pentru provinciile azere din Iran. Iată de ce Teheranul s-a văzut obligat să colaboreze cu Armenia creştină şi creează probleme pentru Baku în exploatarea ţiţeiului de la Marea Caspică, revendicând jumătate din sectorul azer. Folosind inclusiv mijloace militare, aşa cum s-a întâmplat în vara anului 2001. Astăzi Armenia gregoriană şi Iranul fundamentalist sunt aliaţi strategici. Minoritatea azeră din Iran este unul dintre cele mai importante atu-uri ale Statelor Unite pentru destabilizarea regimului de la Teheran. Iar Azerbaidjanul musulman este aliatul americanilor în campaniile antiteroriste şi întreţine relaţii de alianţa aproape strategice cu Israelul şi diaspora evreiască din Statele Unite.
Relaţii actuale între Iran şi Republica Azerbaidjan
După ocuparea Afganistanului şi a Irakului, Teheranul se află într-o situaţia critică, înconjurat de forţe ostile. Cercul s-ar putea închide aproape complet. Conform unor informaţii, în curând, pe teritoriul Azerbaidjanului vor pătrunde trupe ale SUA şi NATO, pentru protejarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan (investiţie estimată la 3,5 miliarde de USD) care a fost dat în funcţiune după anul 2005. Oficial, autorităţile de la Baku dezmint deocamdată această informaţie. Presa internaţională menţionează că, dintre toţi vecinii Iranului, Azerbaidjanul oferă Washington ului terenul cel mai sigur şi prietenos pentru o posibilă intervenţie. Sesizând pericolul, practic toţi demnitarii de stat din Teheran au vizitat, în luna decembrie, statele vecine. Ministrul iranian al Apărarii, A. Şamhani, a declarat la Baku, că "securitatea Azerbaidjanului este securitatea Iranului". Înţelegând din ce parte bate vântul, Teheranul şi-a lansat propria ofensiva diplomatică. Dar şi economică, şi a lansat construcţia gazeoductului Iran-Armenia, care este contrar intereselor Rusiei şi propune Erevanului nişte proiecte energetice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu