Ianuarie negru (Qara Yanvar în azeră), reprimarea violentă a mişcării naţionale de eliberare din Azerbaidjan de către conducerea Uniunii Sovietice prin folosirea armatei regulate.
Precedente violente
După anul 1988, în diferite reguinii din Uniunea Sovietică au luat un nou impuls mişcările naţionale. Cele mai mari mişcări antisovietice au ieşit în evidenţă în ţările baltice şi în Caucazul de Sud. Regimul de la Moscova înţelegea pericolul mişcărilor respective din punct de vedere destramării al Uniunii Sovietice şi din această cauză nu a ezitat să folosească nici un mijloc posibil pentru prăbuşirea lor. Aşa s-a întâmplat cu manifestăţiile de independenţa şi nesupunerile civice din Tbilisi (9 aprilie 1989) rezultate cu 14 morţi sau ca cele de la Vilnius (13 ianuarie 1991) soldate cu 13 morţi. Dar, cea mai sângeroasă represiune asupra rezistenţei nearmate şi a civililor care doreau libertate a fost în capitala R.S.S. Azerbaidjană, Baku.
Ascensiunea mişcării anti-sovietice din Azerbaidjan
Valul antisovietic din Azerbaidjan şi-a demonstrat existenţa încă din anul 1988, cu celebrele 18 zile (17 noiembrie-5 decembrie) când fără un precedent pentru U.R.S.S., oamenii cuprinşi dorinţa libertăţii au refuzat să părăsească piaţa centrală din oraşul Baku, numită V.I. Lenin (actuală Piaţă a Libertăţii) până la intervenţia tancurilor sovietice. Iliuzia sufocării mişcării de eliberare naţională a luat sfârşit, în august 1989, atunci când s-a infiinţat Frontul Popular din Azerbaidjan, o forţă alternativă Partidului Comunist. Un nou val de nesupuneri civile şi greve naţionale a atins apogeul spre sfârşitul anului 1989, în acelaşi timp cu revoluţia românească. Pentru prima oară în istoria U.R.S.S.-ului exista pericolul real câştigării puterii de către forţele anticomuniste şi înlăturării regimului tradiţional în Azerbaidjan, ceea ce se întâmplase deja în diferite judeţe din republică (evenimentele din judeţul Djalilabad, 1989). Spre luna decembrie a anului 1989, observând neputinţa organelor executive comuniste azere, Moscova a început să instaleze în capitala Azerbaidjanului trupele complementare ale armatei sovietice (66.000 ofiţeri şi soldaţi), cu toate că în oraş deja erau prezenţi 110.000 soldaţi, securişti şi poliţişti. Ministrul Apărării, Dimitri Iazov a argumentat mai târziu măcelul din Baku prin faptul că armată sovietică a vrut doar să prevină obţinerea puterii în Azerbaidjan de către forţele opoziţiei democrate şi victoria lor în alegerile libere planificate pentru luna martie a anului 1990, motiv pentru care Kremlinul a dorit distrugerea opoziţiei ca o forţă politică permiţând astfel Partidului Comunist să rămână la putere.
Operaţiunea "Udar"
În 19 ianuarie 1990 blocul energetic al televiziunii azere a fost ţinta unui atac de trupelor sovietice de diversiune, urmarea directă a acestuia fiind întreruperea emisiei postului naţional pe teritoriul republicii. În oraş au sosit miniştrii de Interne şi al Apărării, precum şi alţi demnitari de stat. Pentru păstrarea regimului comunist şi nimicirea mişcării naţionale, din ordinul Kremlinului în noaptea de 19-20 ianuarie, la ora locală 22:40 prin toate întrările din Baku a intervenit armata sovietică alcătuită de 35.000 de soldaţi. Demonstranţii încercau să împiedice intrarea lor în oraş. Operaţiunea secretă codificată "Udar" ("Lovitura"), era organizată de Ministerul Apărării, K.G.B. şi Ministerul de Interne ale Uniunii Sovietice, rolul esenţial fiind încredinţat trupelor speciale "Alfa" şi trupelor de diversiune "A". Acestea acţionau conform ordinului despre starea de urgenţă declarată de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., care a fost semnat de preşedintele Mihail Gorbaciov şi anunţat publicului azer doar atunci când 82 cetaţeni fuseseră deja ucişi iar 20 răniţi gravi pe străzile din Baku. Una dintre cele mai mari confruntări s-a desfăşurat la intrarea nordică din capitală, în Piaţa Armata Roşie a XI-a în centru căreia se află monumentul armatei care în 1920 a ocupat Republica Azerbaidjan provocând 48.000 de morţi. Spre dimineaţă majoritatea demonstranţilor s-au adunat în piaţă şi au încercuit monumentul. Tancurile s-au apropiat de piedestal observând panica crescândă din rândurile oamenilor, însă demonstranţii nu s-au retras. Tancurile au înaintat începând să tragă asupra civililor prezenţi în piaţă şi în mod ironic asupra monumentului. De atunci Piaţa Armata Roşie a XI-a s-a denumit Piaţa 20 Ianuarie.
Represiunea în afara Capitalei
În următoarele zile, în judeţele Neftcala şi Lankaran unde nu era instaurată starea de urgenţă au fost ucise încă 10 persoane, toţi aceştia fiind activişti anticomunişti. În total în ţară au fost ucişi 137 de civili (dintre care 6 ruşi, 3 tătari, 3 evrei), răniţi alţi 744, arestaţi 844, iar 321 persoane au fost date dispărute. Mai târziu, veştile despre cei dispăruţi au venit din diferite închisori ale Uniunii Sovietice, iar soarta unora a fost tragică, corpurile lor fiind aruncate în Marea Caspică. Datorită ocupării oraşului, răniţii au fost transportaţi pe platformele metroului din Baku. Soldaţii sovietici au distrus şi au jefuit peste 200 case şi apartamente, 80 autovehicule, ambulanţe şi maşini de pompieri. În rândul celor decedaţi se aflau femei, copii şi bătrâni, chiar şi angajaţi ai serviciului de ambulanţă şi de poliţie. Vârsta morţilor varia între 13-68 de ani. Invazia armatei sovietice intra în contradicţie cu Constituţia U.R.S.S.-ului (art. 119) şi a R.S.S. Azerbaidjană (art.71). Fără a întâlni o opoziţie serioasă, militarii sovietici ucideau în mod crud oamenii pe loc, folosind baionete împotriva civililor răniţi şi gloanţe, interzise pe plan internaţional, cu calibru 5,45 mm de automat Kalaşnikov cu centru de greutate eterogenă, care pe lângă o moarte sigură îi multiplica durerea victimei, treceau cu tancuri peste autovehicule cu pasageri, trăgeau în spitale, împiedicând personalul medical să adune răniţii. De exemplu, în 24 ianuarie un tanc a zdrobit o maşină în care se aflau 3 medici.
Reacţia funcţionarilor comunişti
Prin tragedia din Baku, regimul sovietic şi-a arătat încă o dată caracterul său antipopular când armata statului a fost folosită împotriva cetăţenilor proprii. În dimineaţa zilei de 20 ianuarie populaţia decimată a oraşului ocupat a ascultat la radio declaraţia despre starea de urgenţă declarată de M. Gorbaciov, la peste 7 ore după ce fusese declanşată acţiunea. Staţiile radio din diferite ţări au difuzat această informaţie în timp ce Moscova încerca să ascundă intervenţia numind-o "operaţiune împotriva extremiştilor". Pe 21 ianuarie, la ora locală 1:40, temându-se de furia poporului, pentru a-şi asigura securitatea personală, primul secretar al Partidului Comunist din Azerbaidjan, Abdurrahman Vazirov a fugit la Moscova într-un avion militar. “Azerii niciodată nu vor uita moartea tragică a fiilor şi fiicelor lor", a declarat Elmira Qafarova, preşedinta Consiliului Suprem al R.S.S. Azerbaidjană care a preluat puterea. În aceeaşi zi, lângă reprezentanţa permanentă a R.S.S. Azerbaidjană la Moscova, s-a desfăşurat demonstraţia azerilor, care, cu steagurile negre, au trecut prin bulevardele oraşului spre Comitetul Central al P.C.U.S. pentru a înmâna o scrisoare de protest. Iar fostul lider al Azerbaidjanului, membru al Politbiroului C.C. al P.C.U.S., vice-preşedintele Sovietului de Miniştri al U.R.S.S. în demisie, Heydar Aliyev venind în reprezentanţa la Moscova, a organizat o conferinţă de presă unde a condamnat intervenţia antiumană a armatei sovietice. În 22 ianuarie 1990, a convocat o sesiune extraordinară a Sovietului Suprem al R.S.S. Azerbaidjană, chemat la cererea poporului, şi a încercat să caracterizeze evenimentele din 20 ianuarie şi a proclamat anumite acte cum ar fi "Despre anularea stării de urgenţă din oraşul Baku". Parlamentul azer s-a adresat Sovietului Suprem al U.R.S.S., Sovietelor Supreme ale republicilor "aliate", parlamentelor tuturor ţărilor din lume, O.N.U. şi tuturor popoarelor din R.S.S. Azerbaidjană, a fost creată comisia de cercetare pentru analiza juridică a evenimentelor. Comitetul Central al P.C. Azerbaidjan l-a exlus pe A. Vazirov din rândurile P.C.U.S. şi a cerut arestarea lui pentru crimele provocate împotriva poporului azer.
La 22 ianuarie prin participarea milioanelor de cetăţeni adunaţi în piaţa Lenin, s-a desfăşurat înfunerările publice ale martirilor în parcul S.Kirov, fostul conducător comunist al Azerbaidjanului în perioada stalinistă, şi republica a intrat pentru 40 de zile în grevă ca un semn de doliu. Sirenele au sunat în semn de protest pe vasele flotei Caspicii din golful Baku şi nu s-au oprit până la abordarea lor de către armata sovietică şi arestarea personalului. Nici un demnitar de partid sau reprezentant al forţelor militare sovietice nu a îndrăznit să participe la ceremonie.
Aprecierea organizaţiei "Human Rights Watch"
În raportul "Ianuarie negru din Azerbaidjan" ("Black January in Azerbaijan"), organizaţiei "Human Rights Watch" se menţionează: "Într-adevăr, în noaptea de 19-20 ianuarie rezistenţa azerilor a fost reprimată datorită disproporţiei de forţe, armata sovietică pricinind mai mari violenţe pentru realizarea unei pedepsirii colective. Aşa cum oficialii sovietici declarau public, intervenţia trupelor sovietice avea drept scop prevenirea înlăturării guvernului Republicii Azerbaidjan dominat de comunişti de către opoziţia cu tendinţe naţionaliste, non-comunistă. Este posibil ca intenţia pedepsirii realizate la Baku, să fi fost un semn nu doar pentru naţionaliştii din Azerbaidjan, ci din alte republici ale Uniunii Sovietice... Evenimentele ulterioare din republicii baltice, se poate realiza un paralelismul parallelismul remarcabil cu evenimentele din Baku, prin justificarea intervenţiei violente a trupelor sovietice cu dezordinea civilă, confirmă faptul că guvernul sovietic a demonstrat că va fi întolerant cu mişcările naţionale".
Ignorarea comunităţii internaţionale
Din păcate marea violare a drepturilor omului şi macelărea în masa a atras doar în o mică măsură atenţia a puterilor occidentale, care în momentul respectiv erau „inspirate” din programul de reformele de "perestroika" lui M.Gorbaciov şi au susţinut politica liderului comunist impotriva "extremiştilor". Tăcerea lor a cauzat tragediile următoare din Vilnius şi din Riga, din anul 1991. "The Wall Street Journal" în editorialul său scria (4 ianuarie 1995): "Aceasta era tocmai provocarea dl. Gorbaciov care în ianuarie 1990, a argumentat folosirea din partea sa a violenţei impotriva Azerbaidjanului care cauta calea independenţei, prin faptul că populaţia acestei republicii fost sovietice era reprezentată de nişte brigăzi de huligani greu înarmaţi şi comercianţi de narcotice care destabilizau ţară şi probabil primeau sprijin din partea guvernelor străine". Dar, fiecare folosirea a forţei dă naştere şi la antiforţa şi Azerbaidjanul a fost una din primele cărămizi căzute din zidul imperiului: în 1991, Azerbaidjanul şi-a câştigat independenţa.
După 5 ani, într-un discurs al său de la Istanbul, Mihail Gorbaciov a mărturisit: "Proclamarea stării de urgenţă la Baku şi trimiterea armatei în oraş a fost o mare greşeală din viaţa mea politică...".
În fiecare an, în ziua de 20 ianuarie, peste un milion de cetăţeni vizitează Aleea Martirilor unde sunt înmormântaţi eroii celei mai mari şi sângeroase mişcări pentru independenţă din fosta Uniune Sovietică.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu