Republica Azerbaidjan

2008-05-12T05:59:00.000-07:00

2007-10-17T03:41:00.001-07:00

Baku

Baku (Limba azeră Baki, cirilică Бакы), cunoscut şi sub numele de Baky sau Baki este capitala şi cel mai mare oraş din Azerbaidjan. Se află localizat în partea sudică a peninsulei Abşeron, la 40°23′N 49°52′E. Baku modern este compus din trei părţi: Vechiul Oraş (İçəri Şəhər), Noul Oraş şi oraşul construit de Uniunea Sovietică. Populaţia conform recensământului din 1 ianuarie 2003 era de 2.074.300 de locuitori.^[1] Aproximativ 3 milioane de persoane locuiesc în zona metropolitană (datorită numărului mare de refugiaţi).

Structura oraşului bogat în petrol este una rectangulară, doar în partea veche a oraşului din interiorul vechei fortăreţe, străzile sunt întortocheate şi înguste. Noul oraş, în sudul localităţii, a fost construit după începerea exploatărilor masive de petrol acum un secol şi are o arhitectură beaux-arts interesantă.

2007-10-17T03:39:00.000-07:00

Kitabi Dede Qorqud

Kitabi Dede Korkut (Kitabi Dədə Qorqud în azeră) sau Cartea Bunicului Korkut, este eposul oghuz, scris în grăiul azer al acestei limbi extinte.

Importanţa eposului

Această operă, care, pe bună dreptate, este considerată „epopeea istorică în care, într-o limbă a literaturii populare, se descrie civilizaţia medievală a poporului azer – concepută, în sens toynbeian, ca o manifestare pe toate planurile a unei confesiuni, universale sau naţionale – condiţia socială a vieţii şi prima formaţiune statală, ordinea politică, lupta pentru teritoriu”46. De altfel, această capodoperă nemuritoare, fiind legată prin rădăcini istorice de mediul azer, reflectă prin expresii orale curajul istoric al tuturor popoarelor turcice.

Din perspectiva comparatistă, această creaţie – sinteză majoră a triburilor oghuze, povestirea unei lumi reale, cu o expresie lingvistică pură şi frumoasă – poate sta, ca amploare şi valoare, alături de Njala islandeză, Cântecul Nibelungilor, Cântec despre oastea lui Igor, Beowulf sau Manas-ul kîrgîzilor.

Localizarea evenimentelor

Prima frază din introducerea la Dede-Korkut este oferită de un contemporan al Profetului Mahomet: „Aproape de vremurile Trimisului lui Allah, din seminţia Bayat a apărut pe lume un bărbat, numit Korkud Ata. Era înţeleptul oğuzilor. Ce spunea, se înfăptuia, avea puterea de a prezice”. Apoi, la sfârşitul fiecărei povestiri, se arată cum Dede Korkut sau Dedem Korkut vine la divan şi alcătuieşte un Oğuzname, care reflectă faptele eroilor.

În povestirile din Dede-Korkut, denumirile de neam, trib, comunitate, de care aparţine fiecare dintre eroi, cât şi numele pe care-l poartă eroii principali, se regăsescîn toponimia actualului Azerbaidjan şi, în special, în toponimia Azerbaidjanului de Nord, format din teritoriul fostei Aran-Albaniya.

În dastan există o familie consolidată. Un bărbat are doar o singură femeie. Onoarea familiei, a părinţilor, este strict apărată. La oğuzi, unul din patru viteji avea o înfăţişare frumoasă; el trebuia să umble cu chipul acoperit ca să nu corupă tinerele fete şi femei. Fetele umblau fără acoperământ, ascunzându-se numai de străini. Dar pe câmpul de luptă femeile nu rămâneau în urma bărbaţilor în ceea ce priveşte vitejia şi curajul. La oğuzi, dreptul mamei era egal cu dreptul divin.

Perioada istorică

În izvoarele istorico-literare se arată cum Dede Korkut s-a dus să-l viziteze pe Profetul Mahomet, cum a trecut Caucazul împreună cu oastea musulmană şi cum, în lupta împotriva idolatrilor din Daghestan, a căzut martir şi a fost înmormântat, împreună cu câţiva sfinţi, într-o peşteră din interiorul unei stânci de lângă cimitirul Kırklar din Derbend. Povestirile au loc în secolul al VII-lea, perioada începutului convertirilor la islamism - Bükdüz Emen, unul din eroii dastan-ului, având chipul Profetului, devine unul din apropiaţii lui, apoi vine în ţara oghuzilor, unde se luptă cu sabia în mână în numele Islamului, îndeplinind astfel ordinea analogică prin intermediul lui Müshef, primul document scris al Coranului.

Kitabi-Dede Korkut este un document artistic de mare valoare istorică. Şi este un lucru bine cunoscut faptul că, în cazul în care documentele istorice propriu zise lipsesc, locul lor îl umple cu succes tocmai creaţiile artistice, dat fiindcă autorul lor, poporul, este „cronicarul” cel mai fidel al evenimentelor majore din istoria unui popor.

Manuscrise

Manuscrisul capodoperei Kitabi Dede-Korkut, păstrat în Biblioteca din Dresda, în Germania, a fost dus din Azerbaidjan în Turcia şi de acolo, nu se ştie cum, a ajuns în Biblioteca din Dresda. În prezent, în bibliotecile lumii se păstrează cinci exemplare în manuscris. Exemplarul de bază, format din douăsprezece povestiri - unica variantă completă - este cel din Dresda. Al doilea exemplar, de la Biblioteca din Vatican, este o variantă incompletă, formată din şase povestiri. Al treilea exemplar este cel găsit întâmplător la unul dintre bazarele din Istanbul, de către Friedrich von Diez, consulul german în acel oraş, la începutul secolului al XIX-lea. În prezent se păstrează în arhiva personală a lui Diez. Al patrulea exemplar este cel copiat de însuşi Diez de pe manuscrisul din Dresda şi păstrat în arhiva sa personală de la Berlin. Al cincilea exemplar este ori cel copiat de către academicianul V.V. Barthold, ori o copie executată de Theodor Nöldeke şi dată lui Barthold.

Eposul şi azerii

Dastan-ul (eposul) Kitabi-Dede Korkut este o „fotografie” artistică a istoriei oghuzilor azeri, care şi-au apărat ţara de incursiunile din exterior ale păgânilor. Ţara în cauză este Azerbaidjanul, care a luat naştere în Evul Mediu pe teritoriul Aran-Albanya, prin posedarea teritoriilor cucerite şi consolidate. Oghuzii s-au războit cu adepţii creştini din afara ţării, adică cu cei care nu au acceptat Islamul.

Şi în cazul azerilor, în lumina lui Kitabi-Dede Korkut, se repetă modelul elen la care am făcut referire mai sus, adică legarea începuturilor existenţei lor de numele unui sau mai multor eroi, care i-a condus către „posedarea (unor) teritorii”. Principalul scop şi idealul eroilor şi-au găsit propria reflectare într-o epistolă trimisă oğuzilor Beylegan şi lui Salur Kazan, comandantul oastei, de către unul din eroii dastan-ului, Begil, la trecerea prin defileul Dokuz tümen din Gürgistan. Iată conţinutul epistolei: „Neapărat, dar neapărat, Kazan bey să vină la mine. Dacă nu vine, ţara se va destrăma, va pieri, fecioarele şi nurorile mele au fost înrobite, să afle”. Profesorul Osman Fikri Sertkaya, al Universităţii din Istanbul, a dat această explicaţie în legătură cu alegerea oraşului Baku ca loc al organizării Colocviului internaţional al korkutşianiştilor: „Este un lucru îndreptăţit! În primul rând, Korkut este capitala geografică literară a Azerbaidjanului. În al-doilea rând, se cuvine ca originea capodoperei să fie cercetată în vatra care i-a dat naştere. Limba, sintaxa poemelor este vie în conştiinţa azerilor de astăzi”.

Cea mai preţioasă informaţie însă, pe care ne transmite Kitabi-Dede Korkut, este aceea că aria geografică la care au loc evenimentele, potrivit cunoştinţelor medieviştilor, coincide cu hotarele nordice ale Azerbaidjanului.

Azerbaidjanul istoric

Renumitul istoric persan Abu Cafer Tabari (828-923), în binecunoscuta operă a sa, intitulată „Istorie”, scrie: „Îndată ce ieşi din capătul limitrof la Zandjan şi Abhar şi, în final, la Derbend-Hazar, toate acestea se numesc Azerbaidjan”.

Şi istoricul secolului al XIII-lea, Yakut Hamavi (1179-1229), arată că la nord-vestul Azerbaidjanului este limitrof cu Trabzonul.

În Kitabi-Dede Korkut noţiunea de loc, de apariţie geografică corespunde întru totul teritoriului Aran-Albanya din Evul Mediu, compus din Azerbaidjanul de nord. Ţara, denumită în termeni generici Kalın Oğuz, este alcătuită din İç Oğuz, adică Oraşul Principal, centrul (localităţile Beylegan şi Ciola, care sunt consemnate în perioda veche, apar în zilele noastre sub aceeaşi denumire) şi Dış Oğuz, adică Câmpii-Dealuri, formată prin unirea teritoriilor de la graniţă.

Structura statului Oghuz după epos

În fruntea lui Kalın Oğuz stă Bayındır Han, padişahul întregului teritoriu. Vizirul său este Kazılık Koca, tatăl lui Yiğenek, unul dintre principalii eroi ai epopeei. În fruntea lui İç Oğuz este Salur Kazan, conducătorul oştirii. Dış Oğuz este condus de către Uruz Koca, unchiul lui Salur Kazan. El îi este supus lui Salur Kazan. Dede Korkut este liderul spiritual al tuturor oğuzilor, este cel ce rezolvă toate problemele, atât ale celor mari, cât şi ale celor mici. În dastan există un întreg sistem de suveranitate, de apărare a hotarelor, iar eroi sunt rude apropiate, adică sunt legaţi prin sânge. Într-adevăr, în Kitabi Dede-Korkut avem de a face cu o sinteză a conceptului rudenie-trib. La oğuzi, lipsa neam-rudenie, dar mai ales a copiilor, era considerată o mare nenorocire.

Beyleqan este capitala ţării, oraşul de scaun; acolo trăiesc şi conduc eroii din Dede-Korkut, dar mai ales reşedinţa de iarnă a acestor eroi. Vara, ei se mută în podişuri. Reşedinţa de iarnă a lui Salur Kazan, conducătorul de oaste, era situată la nord de lacul Göyçe, lângă podişul Altındağ şi uneori era aşezarea Akçakale-Sürmeli.

Altındağ este prezentat ca un loc de refugiu foarte important, în timp ce poetul azer Kazım Ağa Salık, în opera sa Şahlı yaylaqlarının babında (Povestirile de stepă ale şahului), relevă importanţa cetăţii Koroğlu şi a podişului Altındağ, aflate în vecinătatea altor podişuri, precum: Hamzaçemen, Ulaşın, Karaca, Halhalı, Maymağ şi altele.

Teritoriile limitrofe ale ţării oğuzilor corespund celor care actualmente aparţin Gruziei, respctiv Turciei. De altfel, graniţele sud-estice ale oğuzilor ne conving că ei erau legaţi aproape în orice direcţie cu lumea turcică. Pe de altă parte, eroii oğuzi s-au confruntat cu adversarii lor tocmai în diferite locuri ale Azerbaidjanului de astăzi. De fapt, luptătorii oğuzi, despre care vorbeşte Dede Korkut, s-au lovit de două ori de puterea duşmană. Prima dată s-au luptat cu regii din afară, adică din Trabzon, Diyarbakır, Düzmürd, localităţi situate pe teritoriul Dokuztümen, din Gruzia şi Anatolia, înainte de venirea acolo a turcilor otomani. A doua oară au luptat împotriva regilor din interiorul ţării, cei care încă nu trecuseră la islamism: regele Kıpçak, regele Bükacık, regele Kara Aslan, regele Kara Tekin etc, care, după nume, se vede că erau de etnie turcă.

Sistemul de apărare

În Kitabi Dede-Korkut există un sistem puternic de apărare a graniţelor, a suveranităţii. Ţara este împărţită în 24 de sangeacuri, fiecare dintre ele având patruzeci de mii de oameni. Când se ivea un pericol din exterior sau când era necesară înăbuşirea revoltei prizonerilor, Bayındır Han declara mobilizarea generală. Oastea era împărţită în regimente speciale, care erau foarte bine organizate şi pregătite să aplice tactice de luptă eficiente. Armele de război erau săgeata, arcul, pumnalul, lancea, suliţa, sabia, scutul şi praştia.

Educarea tinerilor

În dastan se acordă o importanţă deosebită educării tinerilor în spiritul devotamentului faţă de patrie, a respectului faţă de părinţi şi faţă de bătrâni. Tinerii care împlinesc vârsta de şaisprezece ani, dacă nu dovedesc că au făcut un act de vitejie, de eroism, nu primesc un nume. Mulţi dintre ei primesc nume doar după eroismul dovedit în confruntările sângeroase cu duşmanul. Respectul faţă de convingerile oamenilor, umanismul, reprezintă o caracteristică generală a eroilor oghuzi. Astfel, Kazan, în timpul luptelor „pe fugar n-a urmărit, pe cel care a zis „aman” nu l-a omorât”. A-i ajuta pe cei flămânzi şi nevoiaşi, a scăpa datornicul de datorie, a da de pomană cerşetorilor, dervişilor, era un obicei general al oghuzilor.

2007-10-17T03:34:00.001-07:00

Azerii din Georgia

Borcealî (în azeră Borçalı), o zonă locuită în general de minoritatea azeră situată în nordul Armeniei şi în sudul Georgiei.

Harta provinciei georgiene Kvemo Kartli

Acest ţinut istoric se împarte în zonele nordice (Borceali de Câmpie) şi cele sudice (Borcealî de Munte sau Loru) şi mereu a fost o altă sursă de neînţelegere între Armenia şi Georgia, cu toate că era populat aproape total de azeri.

Cauzele conflictului armeano-georgian

Folosind situaţia creată după înfrângerea Puterilor Centrale, ale căror favorite erau Azerbaidjan şi Georgia, în 1918, Erevanul a pus un ultimatum prin care cerea renunţarea Georgiei la ţinuturile Djavahetia, Adjaria şi chiar oraşul Gori (patria lui Stalin) şi capitala ţării, Tiflis (Tbilisi) pentru crearea „Armeniei Mari”. Ambele părţi pretindeau Loru (Borcealî de Munte) şi Pambak (o parte din uezdul Alexandropol (Gumru) unde populaţia azeră era predominantă. Situaţia s-a agravat după retragerea trupelor otomane din zona Loru-Pambak, conform tratatului de la Sevres, după care generalul armean Dro (D. Kanaian, cunoscut prin cruzimea sa împotriva populaţiei musulmane, a luat sub control ţinutul sus-numit. Din această cauză populaţia locală prefera guvernul georgian, care nu urmărea politica epurărilor etnice, şi în octombrie 1918 Georgia a cerut Armeniei să înceteze înaintarea armatei armene în cadrul guberniei Tiflis, care includea şi provincia Borcealî.

Harta etnică a provinciei Kvemo Kartli (localiăţile azere sunt însemnate cu verde)

Agresiunea Armeniei către Georgia (1918)

În 13 decembrie 1918, armata Republicii Armenia a trecut graniţa Georgiei în provincia (uezd-ul) Borcealî. Până la 18 decembrie armata armeană a ocupat jumătatea provinciei şi a ajuns la linia Ayrîm-Sadaxlî. Guvernul georgian, dându-şi seama de greşeală, a început să asculte chemările populaţiei locale şi i-a distribuit armament. Aşadar, Georgia a reuşit să oprească atacul armatei armene, care ocupase deja localităţile-cheie cum ar fi Sadaxlî şi Saraclî. În cercurile politice ale Armeniei, filo-englezii aveau o pondere însemnată, fapt apreciat de Londra, care nu a permis înfrângerea totală a Armeniei, care, din cauza revendicărilor sale teritoriale, era în stare de război cu Azerbaidjanul. În 31 decembrie acţiunile militare au fost oprite. Georgia a reuşit să păstreze partea nordică a Borcealî (de Câmpie), unde până azi minoritatea azeră este un element etnic principal. Zona Pambak a fost încorporată Armeniei, iar Borcealî de Munte (Loru) a fost declarată „zona neutră”, însă mai târziu a urmat acelaşi exemplu.

Moscheia azeră din partea veche a oraşului Tbilisi

Purificarea etnică în Borcealî armenesc

În 1988, după izbucnirea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan, rămăşiţele populaţiei azere din regiunea au fost deportate din ţară. Borcealî de Munte sau actuala provincia Lori din Armenia are o suprafaţa de 3 791 km2 şi 253 000 de locuitori. Centrul provinciei este al treilea oraş din ţara, Vanadzor (fost Qarakilsə), cu populaţia de 101 000 de oameni.

Borcialî de Nord georgian

Borcealî de Nord conţine raioanele (judeţele) Sarvan (Marneuli), Cörük Qəmərli (Bolnisi), Başkeçid (Dmanisi), Qarayazı (Gardabani) unde locuiesc 248 000 de azeri (2002), a doua etnie din ţara. Conform reformei administrative din Georgia post-sovietică, Borcealî de Nord face parte din provincia Kvemo Kartli împreuna cu raioanele Ţalka şi Tetriţkaro (6 400 km2 şi 518 000 de locuitori). Centrul administrativ este Rustavi (110 000 de locuitori), al patrulea oraş din Georgia. Anumite forţe politice din Georgia cer detaşarea Borcealî de Munte de Armenia.

2007-10-17T03:33:00.000-07:00

Azerii din Derbent

Comunitatea azeră autohtonă din zona Derbent sau Derbend (în azeră Dərbənd sau Dəmirqapı), cel mai vechi oraş din Federaţia Rusă.

Derbent în vremea actuală

Cimitirul străvechi azer din Derbent

Fiind al treilea oraş din Republica Daghestan (2,5 milioane de locuitori - 2002) din cadrul Federaţiei Ruse, Derbendul (101 000 de locuitori - 2002) este centrul raionului omonim care a fost înfiinţat în teritoriul hanatului medieval cu acelaşi denumire. El este considerat centrul cultural al azerilor din Daghestan (112 000 – 2002), în republica unde nu exista vreo etnie titulară.

Istoria oraşului

Oraşul Derbend, în sec. I-III d. Hr., a fost unul dintre cele mai mari centre din Albania Caucaziană - un stat antic din teritoriul Azerbaidjanului având o poziţie strategică, aşa cum el se află exact în trecătoarea veche între Marea Caspică şi Munţii din Caucaz. În sec. VIII d. Hr., arabii au cucerit Derbendul şi, până la invazia hoardelor mongole (sec. XIII), el a trăit culmea existenţei sale fiind o importantă vatră triburilor turcice – oguze. Între sec. X-XVI oraşul a fost porţile de nord al statului azer medieval Şirvan dând naştere ultimei dinastiei acestuia – Derbendizilor (1382-1538). După alipirea Şirvanului la statul Safevizilor, Derbendul a făcut parte din acest stat, iar în 1722, Petru cel Mare a reuşit să cucerească localitatea sus-numită, însă Rusia a fost obligată s-o cedeze lui Nadir şah Afşar, domnitorul Iranului, în 1735, prin tratatul de la Gandja. Moartea acestuia (1747) a determinat apariţia statului feudal local, hanatul Derbend, care, la rândul său, a fost „înghiţit” mai târziu de Fatali han, suveranul unui alt hanat azer Quba.

Zidurile istorice ale oraşului

Răpirea zonei din spaţiul azer

În 1813, prin tratatul Gulustan, oraşul a fost încorporat Imperiului Rus şi, spre deosebire de alte ţinuturile azere, nu a intrat în gubernia Baku. Când a fost proclamată prima Republica Democratică Azerbaidjan (1918), tânărul stat nu a putut să revendice acest ţinut deoarece oraşul alături de Daghestan era sub controlul generalului din „Garda Albă”, A.Denikin (1872-1947), şi forţele „Armatei Voluntare” condusă de el ameninţau independenţa guvernului din Baku. Odată cu ocuparea republicii de către Rusia Sovietică (1920), Derbendul a fost alipit la Republica Sovietică Socialistă Autonomă Daghestan din cadrul Rusiei, iar minoritatea azeră a devenit cea mai urbanizată comunitate din autonomie, al cărei nume înseamnă în traducerea din azeră „Ţara Munţilor”.

Locul azerilor din Derbent în viaţa Azerbaidjanului

Palatul hanilor azeri din Derbent

Mulţi demnitari din Azerbaidjan, de stat şi alte domenii, mai ales militari, sunt originari din acest ţinut. În perioadă sovietică, cu sprijin de la stat, oraşul a cunoscut un mare flux al popoarelor muntene (daghestene), ceea ce a schimbat compoziţia etnică. Cu toate această, minoritatea azeră alcătuieşte o treime din locuitorii oraşului şi majoritatea populaţiei (58 % - 2002) din raionul (judeţul) Derbend. În oraş există ziare şi un teatru în limba azeră.

2007-10-17T03:31:00.002-07:00

Azerii din Armenia

Minoritatea azeră din Armenia expulzată în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991).

Armenizarea toponimelor

Conform Marii Enciclopediei Sovietice din 1926, în 1918 Armenia a avut 1.510.000 locuitori, dintre care 795 000 au fost armeni, 575 000 azeri, 140 000 reprezentanţi ai altor popoare. Între 1935-1978, prin hotărârea Sovietului Suprem din Armenia, au fost armenizate 465 toponime azere din ţară. În anii 30 conducerea Armeniei comuniste a început schimbarea denumirilor geografice din limba azeră în limba armeană. De o mare importanţă a fost ordonanţa Sovietului Suprem al Armeniei din 3 ianuarie 1935 conform căreia au fost redenumite în limba armeană 51 de comune. Mai târziu, în decursul anilor 1945-1952 şi în anii 60-80 campania de redenumire a localităţilor a căpătat o amploare deosebită şi la ora actuală peste 600 de toponime sunt armenizate. Numai în aprilie 1991, conform decretului prezidenţial, aceeaşi soartă au avut-o încă 97 de toponime.

Purificarea etnică din 1918-1920

Una dintre problemele vitale ale Republicii Azerbaidjan (1918-1920)era normalizarea relaţiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii ruseşti) în 4 azerii erau majoritari. Baku era deranjat de atacurile şi deportările populaţiei azere din Armenia şi de revendicările teritoriale ale Erevanului asupra Azerbaidjanului, în provinciile Zəngəzur, Naxçıvan, Karabah, fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc şi Georgia filo-germană, această ţară era susţinută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zəngəzur în graniţa celor două state şi a ocupat centrul zonei oraşul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la întrarea în provincia Karabah. Doar în sudul guberniei İrəvan sute de sate azere au fost distruse, ca urmare 150 000 azeri refugiind în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, la Tiflis, cele două state au semnat o înţelegere conform careia trebuia să fie oprite orice acţiune militară şi problemele să fie rezolvate prin mijloace paşnice. Conferinţa armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat şi peste câteva săptămâna armată armeană iar a invadat Zəngəzur. Aceste confruntări a durat cu mici pauze până la invazia Armatei Roşii în Azerbaidjan şi a fost unul dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.

Primele valuri ale deportării

După această campanie a venit şi rândul populaţiei azere, incluzând kurzii-musulmani. Nu a luat mult timp pentru găsirea unui motiv: imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial în multe enclave armene din afara graniţelor a luat naştere mişcarea pentru revenire în patrie. În cea mai mare măsură datorită lui Anastas Mikoian, un lider comunist de origine armeană, Stalin în noiembrie 1945 şi-a dat acordul pentru organizarea acţiunii de repatriere a armenilor. Deoarece mişcarea a luat amploare şi la începutul 1946 numărul doritorilor să revină în Armenia s-a ridicat la 130 mii, pe lângă guvernul republicii a fost creat Comitetul pe probleme de preluare şi repartizare a armenilor.Ordonanţa Sovietului de Miniştri al U.R.S.S. nr. 754 privind măsurile pentru strămutarea colhoznicilor şi azerilor din R.S.S. Armenia în regiunea Kuro-Arax din R.S.S. Azerbaidjan a fost semnată la 23 decembrie 1947 de mâna “tatălui popoarelor”. Conform ordonanţei peste 100.000 de “voluntari” trebuiau sa plece în decursul a trei ani din cinci raioane de munte din Armenia – Azizbekov (Əzizbəyov), Ehegnadzor, Sisyan, Vedi (numit mai tarziu Ararat), Basarkeçər (redenumit Vardenis) – şi să se stabilească în stepa aridă Mil-Muğan. Conform planului în primul an trebuiau strămutaţi 10.000 azeri, în anul 1949 – 40.000 azeri, în anul urmator – 50.000 azeri. Adevărata cauză îşi avea explicaţia în articolul 11 al ordonanţei: “Prin grija Sovietului de Miniştri al R.S.S. Armenia, armenilor din enclavele de peste hotare reîntorşi în republica… li se vor repartiza locuinţele şi construcţiile eliberate de populaţia azeră”.

Aşadar, pentru a treia oară în acel secol, s-a început izgonirea azerilor şi kurzilor din Armenia, dar de această dată în mod organizat, sub controlul structurilor de stat. Procesul a luat sfârşit abia după moartea lui Stalin. La începutul anului 1953 numărul real de azeri şi kurzi transportaţi forţat cu trenuri de marfă a ajuns la 150.000 persoane

Principalele zone de locuire înainte de deportare

Înainte de deportarea totală a azerilor din 1988-1991 în general locuia în regiunile cedate Armeniei de Azerbaidjan (Goyce şi Zangazur în azeră Göyçə şi Zəngəzur) şi în celelalte zone ale ţării constituând populaţia autohtonă a oraşului Erevan (în azeră İrəvan). În 1987, dintre 36 raioane din RSS Armenia, în 18 minoritatea azeră avea o pondere însemnată, fiind al doilea element etnic din republică. Spre 1988, toata minoritatea, adică 300 000 de persoane au fost deportate în Azerbaidjan.

Ţinutul Goyce

Regiunea Goyce (Göyçə în azeră), numită după cel mai mare bazin fermă din Caucaz, ocupă malul drept al lacului Sevan (Goyce) şi corespunde în mare măsură cu judeţele Basarkecer (Basarkeçər) (Vardenis) şi Ciambarak (Çəmbərək) din Armenia.

[modifică] Ţinutul Zangazur

Regiunea Zangazur (Zəngəzur în azeră) conţine două marz-uri (provincii) actuale ale acestei ţări cum ar fi Sunik şi Vaioţdzor, care sunt aşezate între enclava azeră Nahcivan şi teritoriul principal al Republicii Azerbaidjan. Daralayaz (în armeană Vaioţdzor) are o suprafaţă de 2 406 km2 şi după expulzarea azerilor are doar 53 000 de locuitori. Zangazur (în armeană Sunik) are suprafaţa de 4 505 km2 şi 134 000 de locuitori.

Cedările teritoriale Republicii Azerbaidjan către Armenia

Ambele ţinuturi istorice au suprafaţa de 7 000 km2 şi au fost în componenţa primei Republicii Azerbaidjan (1918-1920). Însă acest stat a suferit ocupaţia tradiţională rusească şi rapturile teritoriale, reducându-şi teritoriul de la 114 000 km2 la numai 86 600. Se presupune că aproximativ 3 milioane de cetăţeni ai Republicii Azerbaidjan sunt de origine azeră din Armenia, fiind urmaşii de drept ai refugiaţilor din teritoriul acestui stat emigraţi în timpul cele patru valuri mari (1905-1906; 1918-1921; 1948-1950; 1988-1991), ceea ce creează o altă sursă de tensiune.

"Cadouri" sovietice

Datorită războaielor ruso-turce din sec. XIX, în sudul Georgiei şi în vestul Azerbaidjanului au fost aşezate masele armene, greceşti etc. Ceea ce a determinat problema graniţelor după obţinerea independenţei acestor state în 1918. Războiul armeano-azer a început imediat cu prăbuşirea Imperiului Rus şi a continuat cu mici pauze până la instalarea puterii sovietice în Caucaz. În 1921, puterea sovietică din RSS Azerbaidjană „de dragul frăţiei socialiste”, a cedat provinciile Goyce, Zangazur şi partea muntoasă a uezdului Qazax (raioanele Tauş, Idjevan, Berd) RSS Armeniei.

Recensământele sovietice

An	Total	Urban	Rural	Armeni	Azeri	Ruşi	Yazidizi/Kurzi	Ucraineni	Asirieni	Greci	Georgieni	Belaruşi	Alţi
1926 ^[1]	878,929	165,908 (18.8%)	713,021 (81.1%)	743,571 (84.5%)	83,181 (9.4%)	19,548 (2.2%)	15,262 (1.7%)	2,826 (0.3%)	N/A	2,980 (0.3%)	274 (0.03%)	360 (0.04%)	10,927 (1.2%)
1939 ^[2]	1,282,338	N/A	N/A	1,061,997 (82.8%)	130,896 (10.2%)	51,464 (4%)	20,481 (1.5%)	5,496 (0.4%)	3,280 (0.2%)	4,181 (0.3%)	652 (0.05%)	458 (0.03%)	3,433 (0.2%)
1959 ^[3]	1,763,048	N/A	N/A	1,551,610 (88%)	107,748 (6.1%)	56,477 (3.2%)	25,627 (1.4%)	5,593 (0.3%)	N/A	4,976 (0.2%)	816 (0.04%)	805 (0.04%)	9,396 (0.5%)
1970 ^[4]	2,491,873	1,481,532 (59.4%)	1,010,341 (40.5%)	2,208,327 (88.6%)	148,189 (5.9%)	66,108 (2.6%)	37,486 (1.5%)	8,390 (0.3%)	5,544 (0.2%)	5,690 (0.2%)	1,439 (0.05%)	1,179 (0.04%)	9,521 (0.3%)
1979 ^[5]	3,037,259	1,992,539 (65.7%)	1,038,208 (34.3%)	2,724,975 (89.7%)	160,841 (5.2%)	70,336 (2.3%)	50,822 (1.6%)	8,900 (0.2%)	6,183 (0.2%)	5,653 (0.1%)	1,314 (0.04%)	1,183 (0.03%)	7,052 (0.2%)
1989 ^[6]	3,304,776	2,229,540 (67.8%)	1,058,137 (32.2%)	3,083,616 (93.3%)	84,860 (2.5%)	51,555 (1.5%)	56,127 (1.6%)	8,341 (0.2%)	5,963 (0.1%)	4,650 (0.1%)	1,364 (0.04%)	1,061 (0.03%)	7,239 (0.2%)

2007-10-17T03:31:00.001-07:00

Genocidul din Hodjali

Genocidul din Hodjalî sau Tragedia din Hodjalî (în azeră Xocalı soyqırımı sau Xocalı faciəsi), un act de genocid realizat de trupele armene impotrivă populaţiei paşnice azere a oraşului încercuit Hodjalî (Xocalı) din Karabahul de Munte.

Monumentul "Mama din Hodjalî", Baku

Oraşul Hodjalî

Noapte de genocid

Supravieţuitorii genocidului, 26 februarie 1992, Aghdam, Azerbaidjan

Noaptea din 25-26 februarie 1992 s-a înscris cu literele negre în istoria poporului azer. Acea noapte trupele militare armene cu ajutorul tehnicii blindate şi militarilor ai regimentului de infanterie de gardă nr. 366 dislocat în oraşul Hankendi din timpul URSS-ului, al cărui majoritatea echipei şi personalului era constituită de armeni au şters din faţa pământului, oraşul Hodjalî. Ca şi genocidele din Katîn, Lidiţa, Oradur, tragedia din Hodjalî este un eveniment sângeros înregistrat în istoria umanităţii. Acest masacrul următor comis de agresorii armeni impotriva poporului azer i-a sfârşit viaţa celor 613 persoane, respectiv 106 femei, 63 copii, 70 bătrâni. 1275 locuitori inofensivi au fost căpturaţi, iar despre soarta celor 150 persoane nu se ştie nimic chiar până la momentul de faţă.

Victimele masacrului

Barbarism

Conform datelor centrului de apărare a drepturilor “Memorial” din Rusia, în timpul 4 zile în oraşul Aghdam au fost transportaţi cadavrele celor 200 azeri ucişi în Hodjalî, s-a descoperit zeci de cazuri când cadavrele fuseseră însultate. În Aghdam au fost supuse 181 cadavre (130 bărbaţi şi 51 femei, înclusiv 13 copii) sub expertiză medico-judiciară. În rezultatul expertizei s-a stabilit că moartea celor 151 persoane a determinat de rănile provocate de gloanţe, iar altor 20 persoane rănile de schijă, dar 10 persoane au fost ucişi fiind loviţi cu instrumente ascuţite. Centrul de apărare a drepturilor a înregistrat şi cazul când omul a fost scalpat viu. În rezultatul acestui act de genocid unele familii au fost nimicite total, populaţia civilă au fost omorâtă cu cruzimea nemaivăzută, cei căpturaţi au fost supuşi torturelor barbare. Conform dreptului internaţional şi naţional comiterea actelor respective în mod prevăzut, cu intenţia executarii totale sau parţiale a persoanelor după apartenenţei naţionale, dovedeşte de a fi întocmai un act de genocid.

Victimul bătrân

Clasificarea

Copiii masacraţi

Conform dreptului internaţional, genocidul este un act predestinat impotrivă păcii şi omenirii şi este considerată cea mai gravă crimă internaţională. În Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid nr. 260 (III) adoptată la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948 şi care a intrat în vigoare în 1961, s-a definit noţiune de bază juridică a crimei de genocid. În timpul agresiunii Armeniei către Azerbaidjan au fost aplicate toate actele ce constituie crima de genocid care au fost definite în Convenţia respectivă. Politica de terorism dusă de acest stat agresor ani de zile se desfaşoară în faţa ochilor comunităţii internaţionale. În timp ce conform normelor dreptului internaţionale, principiilor ONU şi OSCE inviolabilitatea frontierelor statelor trebuie să fie respectate, încalcarea integrităţii teritoriale şi suveranităţii este inadmisibilă. În pofidă faptului că Consiliul de Securitate al ONU a adoptat 4 rezoluţii privind eliberarea necondiţionată a teritoriilor ocupate ale Azerbaidjanului, Armenia agresoară nu le îndeplineşte până în ziua de astăzi.

2007-10-17T03:30:00.000-07:00

Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană

Republica Sovietică Federală
Socialistă Transcaucaziană
Закавказская Советская
Федеративная Социалистическая
Республика


(În detaliu)	(În detaliu)

Deviza de stst:
în limbile armeană: Պրոլետարներ բոլոր երկրների, միացե'ք!
azeră: Бүтүн өлкәләрин
пролетарлары, бирләшин!
georgiană: პროლეტარ ყველა ქვეყნისა,
შეერთდით!
rusă: Пролетарии всех стран, соединяйтесь!
Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

RSFS Transcaucaziană în 1922.

Capitala

Tbilisi

Limba oficială

limbile armeană
azeră
georgiană
rusă.

Preşedintele Sovietului Suprem

Alexandr Fiodorovici Miasnikian (Armenia), Nariman Narimanov (Azerbaidjan) şi Polikarp Mdivani (Georgia)

Constituită
în cadrul URSS:
- din
- până

12 martie 1922

30 decembrie 1922
5 decembrie 1936

Suprafaţa
- Totală
- apă (%)

Pe locul al 4-lea în cadrul URSS în 1922 şi al 8-lea în 1929
186.100 km²
4,7%

Moneda

Rubla (ռուբլի, манат, მანეთი)

Ora locală

UTC + 3 to + 5

Imnul naţional

Nu a avut imn naţional

Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană (Закавказская Сове́тская Федерати́вная Социалисти́ческая Респу́блика, ЗСФСР) a fost o republică sovietică efemeră (1922–1936), compusă din Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, cunoscute în mod neoficial în URSS ca republicile transcaucaziene. Capitala a fost oraşul georgian Tbilisi.

Începuturile republicii federale datează din perioada disoluţiei Imperiului Rus din 1917, în timpul revoluţiei ruse, când provinciile caucaziene s-au separat de imperiu şi au încercat să constituie o formă statală independentă federală Republica Federală Democratică Transcaucaziană. Interesele naţionale divergente şi războiul cu Turcia au dus la destrămarea acestui stat după numai o jumate de an, în aprilie 1918.

În anii care au urmat, cele trei republici constituente au trecut prin perioada tulbură a războiului civil, cu implicarea activă a Armatei Roşii. În 1922, la sfârşitul acestei perioade zbuciumate, cele trei republici au fost proclamate republici sovietice. Cele trei au fost reorganizate ca un nou stat federal în luna decembrie a aceluiaşi an. În 1936, republica federală a fost dizolvată, apărând pe harta politică a URSS-ului RSS Armenească, RSS Azerbaidjană şi RSS Georgiană.

Timbre şi istorie poştală

Timbrul de două copeici-aur din 1923

Mai înainte de anul 1923, Georgia, Armenia şi Azerbaidjanul emiteau propriile lor timbre poştale. Federaţia Transcaucaziană a început emisiunile de timbre proprii pe 15 septembrie 1923 şi a înlocuit fostele emisiuni republicane pe 1 octombrie. Prima emisiune a fost formată din timbre ruseşti şi armeneşti supratipărite cu acronimul din cinci litere a noii republici federale. Datorită inflaţiei de proporţii, a apărut necesitatea unei noi emisiuni poştale. Au fost tipărite timbre cu patru valori nominale (40.000 – 500.000 de ruble) cu imagini ale unor exploatări petroliere şi alte patru cu simboluri sovietice suprapuse peste imaginile unor turle petroliere. În scurtă vreme, timbrele cu valoari nominale de 40.000 şi 75.000 de ruble au fost înlocuite ce cele cu valoarea nominală de 700.000 de ruble. Pe 24 octombrie 1923, au fost retipărite cu valorile nominale de 1 până la 18 copeici aur. Începând din 1924, Federaţia a folosit timbrele Uniunii Sovietice.

2007-10-17T03:29:00.000-07:00

Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjană

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

RSS Azerbaidjană (în limba azeră: Azərbaycan Sovet Sosialist Respublikası, cu litere chirilice: Азәрбаjҹан Совет Сосиалист Республикасы; în limba rusă: Азербайджанская Советская Социалистическая Республика) a fost numele Azerbaidjanului în perioada din 1936 to 1991, timp în care a făcut parte din Uniunea Sovietică.

Constituită ca Republică Sovietică Socialistă pe 28 aprilie 1920, a fost parte, între 12 martie 1922 şi 5 decembrie 1936, din Republica Sovietică Federală Socialistă Transcaucaziană împreună cu RSS Armenească şi RSS Georgiană. Constituţia RSS Azerbaidjene a fost aprobată la Congresul Sovietelor Azere din 14 martie 1937. Pe 19 noiembrie 1990, RSS Azerbaidjană a fost redenumită Republica Azerbaidjan, rămânând în cadrul URSS-ului încă un an, inainte de a-şi proclama independenţa.

Lideri ai RSS Azerbaidjene

Preşedinţi ai Sovietului Suprem şi ai prezidiului Sovietului Suprem

Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjană
Азәрбаjҹан Совет
Сосиалист Республикасы


(În detaliu)	(În detaliu)

Deviza naţională:
în limba azeră: Бүтүн өлкәләрин
пролетарлары, бирләшин!
Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Capitala

Baku

Limbi oficiale

limba azeră, limba rusă şi limba armeană (în Nagorno-Karabah).

Preşedintele al Sovietului Suprem

Elmira Qafarova (în momentul proclamării independenţei)

Data constituirii
În URSS:
- din
- până

28 aprilie 1920

30 decembrie 1922
30 august 1991

Suprafaţa
- Totală
- Apă (%)

Pe locul al 9-lea în URSS
86,600 km²
neglijabilă

Populaţia
- Totală (1989)
- Densitatea

Pe locul al 6-lea în URSS
7.037.900
81,3/km²

Monedă

Rubla (Mанат)

Ora locală

UTC + 5

Imnul naţional

Imnul naţional al RSS Azerbaidjene

Notă: Conform constituţiei, toate limbile erau egale. Totuşi, limba rusă era considerată limba de comunicare interetnică, astfel limba azeră era pusă intr-o situaţie dezavantajoasă..

Preşedinţi ai Comitetului Central Executiv

Primii-secretari al Partidului Communist Azerbaidjan

Armata

În cadrul structurilor militare sovietice, cu puţin timp mai înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Azerbadjanul găzduia pe teritoriul său peste 60.000 de militari, (forţe terestre, navale şi aeriene). Cea mai importantă formaţiune militară de pe teritoriul azer era Armata a 4-a sovietică, care avea garnizoana principală în Baku. În capitala Baku funcţiona singura unitate de învătământ militar a forţelor terestre din ţară: Şcoala de Comandă a Armelor Combinate.

Istorie

Dezvoltare

În primăvara anului 1921, a început un proces de dezvoltare fără precedent a industriei petroliere a republicii. Sovietul Unional al Economiei Naţionale a hotărât să asigure tot ce este necesar pentru dezvoltarea producţiei de ţiţei. Au fost descoperite şi puse în exploatare noi zăcăminte. Pe 31 martie 1931, industria petrolieră a Azerbadjanului, care asigura la acea vreme 60% din necesarul sovietic, a fost distinsă cu Ordinul Lenin. Un al doilea Ordin a fost decernat ţării pe 15 martie 1935, cu ocazia aniversării a 15 ani de la proclamarea republicii. La sfârşitul celui de-al al doilea plan cincinal, (1933-1937), Azerbadjanul se afla pe al doilea loc în Uniune după mărimea investiţiilor.

Al doilea război mondial

În primul an al războiului sovieto-german, Azerbadnul a produs 25,4 milioane de tone de ţiţei – un record pentru industria petrolieră a ţării. În acest timp, Marea Britanie şi Franţa făceau planuri pentru bombardarea câmpurilor petroliere azere. (În aprilie 1940, avuseseră loc mai multe serii de zboruri de recunoaştere ale aviaţiei britanice şi franceze). La sfârşitul anului 1941, mii de azeri se înrolaseră în aşa-numitele Corpurile de Voluntari ai Poporului. Mobilizarea afectase toate sferele activităţii oamenilor, în mod special a celor care lucrau în domeniul petrolier. La o săptămână după începerea luptelor, muncitorii petrolişti au luat iniţiativa prelungirii programului zilnic de muncă la 12 ore, au renunţat la zilele libere şi la concedii până la sfârşitul războiului. În septembrie 1942, generalii lui Hitler i-au oferit dictatorului un tort cae era decorat co o formă a Mării Caspice. În acelaşi an, Azerbadjanul devenise cel de-al doilea producător de ceai al Armatei Sovietice. Prin decret al Sovietului Suprem al URSS, în februarie 1942, hărnicia şi devotamentul a peste 500 de muncitori şi angajaţi din industria petrolieră azeră au fost răsplătită cu ordine şi medalii.

Conform unor estimări, peste 700.000 de azeri au luptat în rândurile Armatei Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial, 400.000 dintre aceştia căzând pe câmpurile de luptă..

Perioada postbelică

După inaugurarea primei platforme marine de exploatare de la Neft Daşlari, Azerbadjanul a dezvoltat continu exploatrea rezervelor de hidrocarburi din platforma Mării Caspice

2007-10-17T03:27:00.000-07:00

Masacrul din Martie

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Masacrul din Martie (Mart qırğını în azeră), este prima parte a seriei de masacre impotrivă populaţiei azere provocate de trupele militare alianţei bolşevice (Sovietul din Baku) şi ale partidului extremist Federaţiei Revoluţionare Armene "Daşnakţutiun" în Azerbaidjanul de Est (1918).

Baku în zilele masacrului

Pe vremurile acelea azerii nu dispuneau trupele militare fiindcă toţi cetăţeni musulmani din Imperiul Rus erau scutiţi de slujba militară în schimb unei taxe speciale. Pentru eliminarea localnicilor care nu susţineau puterea sovietică Sovietul din Baku şi partidul „Daşnakţutiun” au realizat un măcel sângeros asupra populaţiei azere ale oraşului soldat cu 12 000 de morţi (31 martie 1918).

Mai târziu „tatăl independenţei” al Azerbaidjanului M.E.Rasulzade remarca: ”În evenimentele din martie se acuzau pe „Müsavat”, ce este absolut lipsit de argument, fiindcă pentru a declara război este obligatoriu a dispune măcar o anumită forţă fizică, ceea ce „Müsavat” nu avea. Alţii acuză „Müsavat”-ul în lansarea ideii autonomiei ale Azerbaidjanului, aşadar provocând evenimentele din martie. Acesta poate are o parte din adevăr. Poate, dacă supunându-ne am fi înclinat capete în faţa de duşmanilor libertăţii noastre, nu s-ar întâmpla aceste evenimente. Însă noi nu am fi putut s-o facem. Am cerut în mod direct o autonomie pentru Azerbaidjan. Totodată prin aceasta ne-am multiplicat numărul de duşmani”.

Baku după 31 martie

Sub lozinca de a stabili puterea sovietică, Armata Roşie a cărui nucleul era constituit de trupele „Daşnakţutiun” au realizat alte masacre în oraşele Quba, Şamaxî, Lankaran, Salyan, Kürdamir din estul ţării. Speranţa azerilor, Sejm-ul Transcaucazian, care din cauză situaţiei nestabile de pe front turc şi înaintarea trupelor Puterilor Centrale, nu reacţiona la noutăţile sosite din regiune.

2007-10-17T03:26:00.000-07:00

Republica Democratică Azerbaidjan

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Republica Democratică Azerbaidjan (1918-1920) (Azərbaycan Demokratik Respublikası în azeră modernă sau Azərbaycan Xalq Cümhuriyyəti numele orginal), prima republică democratică şi parlamentară din Orientul musulman.

Stema Republicii Democratice Azerbaidjan

Steagul Republicii Democratice Azerbaidjan

Căderea Imperiului Rus şi mişcarea naţională în Azerbaidjanul de Nord

După revoluţia rusească din februarie 1917, mişcarea naţională din Azerbaidjan, o ţară din periferia Imperiului Rus, a obţinut o trasatură nouă, aşa cum s-a sfârşit perioada discuţiilor teoretice şi abordării problemelor naţionalo-culturale în paginile presei. Urma trecerea la lansarea şi realizarea cererilor şi obiectivelor politice. În condiţiile noi, simpatizantul opiniei publice era partidul „Müsavat” („Egalitatea”), înfiinţat la 1911, care de la bun început se baza la dreptul de autodeterminare al naţiunilor.

Partidul „Müsavat”

Steagul Partidului Musavat

Spre sfârşitul lui octombrie 1917, „Müsavat”, în fruntea cu M.Emin Rasulzade (1884-1955), şi-a ţinut primul Congres, definind tactica şi strategia partidului şi programul nou, care conţinea punctele următoare:

1.Reformarea politică a Imperiului Rus la o republică federativă democratică compusă de autonomii naţionalo-teritoriale.

2.Libertatea de exprimare, de credinţă, de presă, de şedinţa, de demonstraţie garantate de stat şi afirmate prin Constituţia.

3.Egalitatea în faţa de legea tuturor cetăţeni, fără distincţia de religie, de naţionalitate, de sex, de viziunile politice; lichidarea sistemului de paşaport şi afirmarea dreptului de dislocare oamenilor atât în cadrul statului, cât şi peste hotare fără permise speciale.

4.Stabilirea 8 ore de muncă pe zi pentru toţi funcţionari şi muncitori.

5.Împărţirea fără dobânda şi fără condiţii tuturor pământuri de stat şi private între ţărani.

6.Supunerea judecatelor numai la lege şi scutirea cetăţeanului de pedeapsă fără ultima decizia a organelor de justiţie.

7.Educaţia generală şi superioară, gratuită, publică şi obligată.

Sejm-ul Transcaucazia (1917-1918)

Primul Ministru al Azerbaidjanului Fatali han Xoyski (1875-1920)

Chiar în timpul şedinţei ajunge informaţia despre căderea guvernului lui A.Kerenski şi lovitura de stat a bolşevicilor de la Petrograd. La 2 noiembrie 1917, bolşevicii în fruntea cu armeanul S.Şaumian, reuşesc să declare Sovietul din Baku, puterea supremă din oraş, însă zona de influenţa a noului guvern se limita la periferiile capitalei Azerbaidjanului. Restul Caucazului de Sud era condus de Comisariatul Transcaucazian, înfiinţat la 11 noiembrie la Tiflis (actualul Tbilisi), care recunoştea legitimitatea lui A.Kerenski. La guvernul transcaucazian (primul ministru georgianul E.Gheghecikori) erau prezenţi şi trei azeri: Fatali han Xoyski, M.Yusif Cafarov, Xalil Xasmammadov. Mai târziu, la 23 februarie 1918, s-a inaugurat organul legislativ, care se numea după modelul polonez, Sejm-ul. Sejm-ul Transcaucazian în general era compus de deputaţi aleşi din ţările regiunii la Duma Rusiei, cu fracţiunea azeră alcătuită de 44 de deputaţi (partidele „Müsavat”, „Ittihad”, „Hümmat”, Blocul Socialist Musulman). Şeful fracţiunii era ideologul mişcării naţionale M.E. Rasulzade.

Situaţia în provinciile azere

Aşadar Azerbaidjanul se afla într-o situaţie unică şi periculoasă, fiindcă în tot Caucaz doar la Baku, datorită caracterului cosmopolit şi componenţei etnice mixte formate după descoperirea petrolului aici, bolşevicii, alcătuiţi de elemente ne-azere, au reuşit să obţină puterea. Acest fenomen a separat ţara în două fronturi: veneticii din Baku şi băstinaşii din restul Azerbaidjanului. După ieşirea Rusiei din Primul război mondial, din cauză blocării căilor ferate dintre Baku şi Tiflis, aici se adunaseră mii de soldaţi ruşi şi armeni, întorşi de pe fronturi iraniene şi occidentale sau trimişi pe frontul caucazian. În acest număr se adăuga şi mii de militari înarmaţi ai Partidului Revoluţionar Armean „Daşnakţutiun”.

Masacrul 31 martie din Baku (1918)

Baku în zilele masacrului

Baku după 31 martie

Independenţa Federaţiei Transcaucaziene

Mai târziu, Sejm-ul şi-a dat seama anormalitatea situaţiei sale şi la 22 aprilie 1918, s-a transformat la Republică Federativă Transcaucazia independentă, iar peste patru zile s-a format noul guvern în fruntea cu georgianul A.Ţhenkeli. În componenţa acestui guvern au intrat 5 miniştri azeri: F.H.Xoyski (justiţie), X.Malik-Aslanov (transport), N.Yusifbayli (învăţământ), M.H.Hacînski (comerţ şi industrie), I.Heydarov (control de stat). Însă declaraţia independenţei nu a schimbat nici situaţia internă, nici externă a statului. Fiecare dintre cele trei naţiuni titulare (georgieni, azeri, armeni) apărea interesele naţionale decât comune caucaziene, ţara nu având o unică putere autoritară suferea de anarhie.

Conflictul armeano-azer

Duşmania interetnică a ajuns la apogeu în gubernia Erivan (actualul Erevan) unde se realiza o purificare etnică a azerilor de către trupele militare armene cu scopul obţinerii unei situaţiei favorabile pentru declaraţia independenţei Armeniei în viitor şi majorităţii etnice din acest teritoriu. Numai în acest an, 80 000 de azeri din gubernia Erivan au devenit refugiaţi. Nici relaţii dintre georgieni şi armeni în sudul guberniei Tiflis nu erau mai bune, ceea ce spre sfârşitul anului a dus la războiul armeano-georgian.

Proclamarea independenţei Azerbaidjanului

Şedinţa guvernului azer (1919)

La 26 mai 1918, Federaţia Transcaucaziană a căzut prin declaraţia de independenţa a Georgiei. Peste două zile Armenia şi Azerbaidjan şi-au proclamat independenţa. Deputaţii azeri au constituit organul temporar de conducere - Consiliul Naţional (Milli Şura), căreia preşedintele a fost ales Mammad Emin Rasulzade. A fost semnat la 4 iunie 1918 între Imperiul otoman şi Republica Democratică Azerbaidjan un tratat privind pace şi prietenie, care îl garanta sprijinul necesar noului stat. Iar la 16 iunie guvernul azer în fruntea cu avocatul Fatali han Xoyski (1875-1920), s-a mutat de la Tiflis la Ganca, al doilea mare oraş din ţara, fiindcă Baku era ocupat. Este interesant faptul că în momentul respectiv nici Armenia nu avea capitală propria şi ca un gest de favoare Consiliul Naţional a cedat la 29 mai 1918, Armeniei, oraşul Erivan, unde azerii erau majoritari. La 30 mai despre proclamarea statului a fost anunţate Istanbul, Berlin, Paris, Londra, Bucureşti, Roma, Washington, Moscova, Tokio etc. La 27 iunie statul proaspăt născut a botezat limba azeră ca limba de stat şi a stabilit steagul provizoriu, care s-a definit la 9 septembrie în forma de tricolor albastru, roşie, verde şi o semilună cu steaua optunghular. Cele trei culoare din steagul naţional simbolizează „cultura naţională turcică, democraţia europeană modernă şi civilizaţia islamică” (M.E.Rasulzade).

Agresiunea Sovietului din Baku şi eliberarea Capitalei

Intrarea trupelor azere în Baku, 15 septembrie 1918

Însă problema esenţială rămânea chestiunea de viabilitate republicii. La 12 iunie 1918, conform ordinul lui S.Şaumian, trupele militare ale Sovietului din Baku au început un atac asupra Ganca, ceea ce a dus statul azer la pragul nimicirii. Guvernul nu având o armată regulară a cerut ajutorul militar de Istanbul, conform punctului 4 al tratatului din 4 iunie. Armata unită turco-azeră („Armata Caucaziană”) a întâmpinat pe trupele sovietice la apropierea capitalei provizoriu şi la bătălie durată câteva zile lângă localitatea Göyçay (27 iunie-1 iulie 1918), a zdrobit Armata Roşie, ce a determinat trădarea bolşevicilor de către „Daşnakţutiun” şi o lovitură de putere la Baku (1 august 1918). Dictatura Centrocaspi, compusă de ofiţerii ruşi şi simpatizanţii „Gărzii albe”, a invitat în oraş trupele englezeşti în fruntea cu generalul Densterwill, iar cei 26 comisari bolşevici, care cu o navă încercau să ajungă la Astrahanul roşie, au fost arestaţi la Marea Caspică şi au fost împuşcaţi împreună cu Şaumian la nisipurile deşertului Agdjakum din actualul Turkmenistan. Însă soartă războiului era definită şi la 15 septembrie Armata Caucaziană a întrat în oraş.

Parlamentul azer

Şeful statului azer Ali Mardan bey Topçubaşî (1862-1934)

Peste câteva luni Imperiul otoman a ieşit din război şi a fost obligat să retragă trupele din Azerbaidjan. Din Iran la Baku s-au pătruns armată englezească şi următoarele luni statul azer s-a ocupat cu recunoaşterea legitimităţii sale de către Londra. La 7 decembrie 1918 s-a inaugurat prima şedinţă a parlamentului azer compus de 120 deputaţi (80 azeri, 21 armeni, 10 ruşi, 1 evreu, 1 georgian, 1 polonez, 1 german). Preşedintele organului legislativ a fost ales juristul Ali Mardan bey Topçubaşî (1862-1934). La parlament au fost reprezentate urmatoare partide: Partidul „Müsavat” - 36, „Ittihad” - 11, „Blocul Socialist” - 12, „Ahrar” (liberalii) - 10, independenţii - 9, „Daşnakţutiun” - 7, alte partide armene - 4, minorităţi naţionale - 5 deputaţi.

Agresiunea Armeniei

Una dintre cele mai vitale probleme ale republicii era normalizarea relaţiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii ruseşti) în 4 azerii erau majoritari. Pe Baku deranja atacurile şi deportări ale populaţiei azere din Armenia şi revendicările teritoriale ale Erivanului asupra Azerbaidjan, în provinciile Zangazur, Naxçîvan, Karabakh fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc şi Georgia filo-germană, această ţară era susţinută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zangazur în graniţa celor două state şi a ocupat centrul zonei oraşul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la întrarea provinciei Karabakh. Doar în sudul guberniei Erivan sute de sate azere au fost distruse ca urmare 150 000 azeri refugiind în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, La Tiflis, cele două state au semnat o înţelegere conform careia trebuia să fie oprite orice acţiune militară şi problemele să fie rezolvate prin mijloace paşnice. Conferinţa armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat şi peste câteva săptămâna armată armeană iar a invadat Zangazur. Aceste confruntări a durat cu mici pauze până la invazia Armatei Roşie în Azerbaidjan şi a fost unul dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.

Reformele Primei Republicii

Prima republică (1918-1920) era unul dintre câteva state musulmane independente din epoca respectivă şi singura unde femeile aveau drept de vot. Datorită demnitarilor de stat cu educaţia europeană, a fost asigurat drepturile de om şi ale minorităţilor. S-a inaugurat Universitatea din Baku (1919), 100 tineri au fost trimişi cu bursa statului la studii în Europa, însă majoritatea lor nu au mai putut să se întoarcă niciodată înapoi după ocupaţia sovietică.

Recunoaşterea statului azer de către Conferinţa din Versaiile

În 1919 trupele Antantei părăsesc Azerbaidjanul, iar la 11 ianuarie 1920, Consiliul Suprem al Antantei, în unanimitate a luat decizia de recunoaşte de-facto independenţa Azerbaidjanului. Totodată Rusia sovietică nu-şi ascundea intenţiile de a ocupa această ţară. Sovieticii aveau nevoie de petrolul din Baku, care producea aproape tot combustibil (95%) din fostul Imperiul Rus. În telegramul său de urgenţă conducătorul revoluţiei V.I.Lenin scria foarte clar: „Capturarea Baku-ului este foarte, foarte şi foarte important pentru noi…”.

Invadarea Armatei Roşie şi căderea Republicii

La 22 martie, în zilele sărbătorii naţionale, s-a răsculat minoritatea armeană din provincia Karabakh şi au atacat garnizonul armatei azere la Xankandi. Revolta a obligat guvernul să concentreze aproape toată armată (40 000 de militari) în graniţa cu Armenia, ceea ce a lăsat graniţele nordice a ţării fără apărare. La 27 aprilie 1920, a XI-a Armată Roşie a întrat în Azerbaidjan şi oprindu-se la suburbie Baku-ului a pus ultimatum de capitulare. Parlamentul azer a cedat puterea în schimbul unor condiţii care prevedea păstrarea independenţa ţării sub regimul socialist, securitatea demnitarilor de stat, ajutorul revoluţiei kemaliste de către sovietici ş.a. Prima republică a căzut, însă nici un punct din înţelegerea nu a fost realizată de Moscova şi ca urmare represiunilor au fost împuşcaţi 40 000 de cetăţeni azeri chiar la începutul lăturării puterii bolşeviste. Trupele armatei azere s-au răsculat la Ganca (mai 1920) nimicind Armata Roşie din zonă, însă succesul a fost temporar revolta fiind reprimată (10 000 de morţi).

Steagul Azerbaidjanului sovietic "independent" (1920-1921)

Consecinţele ocupaţiei sovietice pentru Azerbaidjan

La noiembrie a căzut Armenia, iar în februarie 1921, aceeaşi soartă a avut Georgia. Cu această ocazie guvernul sovietic al Azerbaidjanului „de dragul frăţiei socialistice” a cedat provincia Zangazur, ţinuturile Göyça, Dilican, Daralayaz etc. Armeniei, reducându-şi teritoriul de la 114 000 de metri pătraţi la 86 600. În iunie 1920, fostul prim ministru F. Xoyski a fost ucis la Tiflis de un asasin armean. Şeful parlamentului A.M. Topçubaşî a murit la Paris în 1934, iar M.E.Rasulzade în 1955 la Ankara.

2007-10-17T03:24:00.002-07:00

Hanatul Irevan

Hanatul Irevan, Hanatul Erevan (în limba azeră: Irəvan xanlığı), un principat, formaţiune de stat al azerilor din Armenia (1747-1828)

Teritoriu

Hanatul Irevan cuprindea teritoriile centrale ale Armeniei de astăzi, provincia Iğdır din Turcia, regiunile Şərur şi Sədərək din autonomia Nahcivan a Republicii Azerbaidjan. După înfrângerea statului Qadjar la războiul ruso-iranian (1826-1828), conform tratatului de la Turkmenciai (Türkmənçay), a fost încorporat Imperiului Rus, alături de celelalte hanate din Azerbaidjanul de Nord.

Populaţie

Populaţia hanatului era compusă de majoritatea azeră şi de kurzi. Azerii în general erau sedentari, însă o parte din ei încă practica transhumanţă, în timp ce kurzii erau nomazi. Triunchil şiism al religiei Islam a fost credinţa principală a hanatului, dar kurzii erau sunniţi. Armenii formau mai puţin decât 20% din populaţia statului. După cucerirea rusească, din 169.155 locuitori ai zonei, 57.035 sau 33.8 % erau armeni, 84.089 sau 49.7 % azeri, 26.911 sau 16 % kurzii şi 850 sau 0.5% alte naţionalităţi (Vartan Parsamian, Istoria armianskogo naroda (1801-1900), (Istoria poporului armean (1801-1900)), vol. I, “Aiastan”, Erevan, 1977, p. 88).

Graniţe

Hanatul Irevan a fost fondat de Mir Mehdi han şi avea graniţe cu Hanatele Naxçıvan, Karabah şi Maku, Imperiul otoman, Regatul georgian Kartli-Kahetia, Sultanatele Borçalı, Qazax.

Capitală

Capitala hanatului era oraşul Irevan. Calatorul turc Evliya Celebi în cartea lui Seyahatname scrie că fondatorul oraşului au fost comerciantul Hodjadjan Lahidjani şi neamul lui în 1407 – 1408, fiind atraşi de fertilitatea zonei. Mai tărziu, în 1509, şahul azer Ismayîl I Safevi a ordonat consilierilor săi să construiască o cetate aici. Această aşezare a fost înfiinţată de guvernătorul safevid Revanqulu han (Rəvanqulu xan) în 7 ani şi şahul a numit-o "Revan" în onoarea lui. După dialectul Erevan al limbii azere "Revan"-ul a primit vocala "I" în faţă. Această cetate fortificată cu ziduri masive şi sisteme de apărare, în urmă cuceririi ruse (1827) a fost numit în rusă "Erivan" şi în final "Yerevan".

Monumente istorice

Înainte de regimul sovietic în Erevan mai existau 8 moscheii istorice. Astăzi a supravieţiut doar Moscheia Albastră (în azeră: Göy məscid; în armeană: Կապույտ մզկիթ). Moscheia a fost construită în 1766 în timpul domniei hanului Huseyn Ali de Irevan şi din această cauză se numeşte şi "Moscheia Huseyn Ali". Moscheia servea populaţiei autohtone azere din Erevan, deportată definitiv în 1988. Moscheia Albastră are 28 încăperi, bibliotecă, sală principală de rugaciuni şi curte, total 7 000 metri care. În mod original a avut şi 4 minarete cu înălţimea de 24 metri, care au fost demolate în 1952, odată moscheia fiind transformată la planetarium. Astăzi oficialităţii armene încercând să nege prezenţa azeră în capitală Armeniei, o numesc moscheia persană. Între 1995–2006, Moscheia Albastră a fost rehabilitată de Iran şi momentul de faţă este deschis slujbelor religioase ale musafirilor musulmani Erevanului.

Istorie

Hanatul Irevan chiar din primii ani ai înfiinţării sale a suferit atacurile trupelor georgiene şi în scopul auto-apărării a fost obligat să dezvolte relaţii cu alte hanate azere. Totuşi înfluenţa Georgiei în viaţă internă a Hanatului Irevan a fost prezentă pentru o periodă lungă. În 1780 hanatul a fost atacat de hanatele Karabah, Avaristan, Hoy. În timpul expediţiei sale în Azerbaidjanul de Nord, şahul Iranului Aga Mahammad Qadjar, Hanatul Irevan a fost ocupat, însă şi-a recuperat independenţă în 1797.

Expansiunea rusă a început să fie o nouă ameninşare pentru hanat. Războiul ruso-turc (1806-1812) a obligat Imperiul Rus să oprească avansarea şi să se satisfacă cu teritoriile ocupate. În 1813 Imperiul Rus a semnat tratatul de pace de la Gulustan (Gülüstan), realizând primă împărţire a Azerbaidjanului istoric. Conform prevederilor primei împărţirii hanatele Nahcivan şi Irevan pentru o vreme au scăpat de încorporarea Imperiului Rus. În timpul celui al doilea război ruso-iranian (1826-1828), Hanatul Irevan la dată de 1 octombrie 1827 a fost cucerit de trupele ruseşti în frunte cu generalul I.Paskevici.

2007-10-17T03:24:00.001-07:00

Hanatul Urmia

Hanatul Urmia (în limba azeră: Urmiya xanlığı) a fost un stat azer din Azerbaidjanul de Sud (1747-1763).

Hanatul Urmia a avut un rol important în istoria Azerbaidjanului de la jumatatea sec. XVIII . Fondatorul acestuia Fətəli xan Əfşar (Fatali han Afşar) şi-a propus să creeze in Azerbaidjan un stat unitar sub conducerea sa. În această luptă el a avut rivalii puternici din Iran precum Kerim han Zand şi fondatorul statului Qadjar Mahammad Hasan han.

Asigurându-se de susţinerea unei serii de feudali puternici, Fatali han Afşar a reuşit sa supună cu uşurinţă Hanatele Qaradağ, Marağa, Tebriz şi o serie de proprietăţi mici feudale din Azerbaidjanul de Sud.

Cu toate că statul se numea Hanatul Urmia, capitala acestuia fusese mutată la Tabriz ca urmare răscoalei populaţiei şi uciderii domnitorului local Mahammad han Afşar. Tabrizul fiind centrul ţării şi capitala Azerbaidjanului istoric, avea o semnificaţia specială. Urmatorii ani Hanatul Tabriz făcea parte din Hanatul Urmia.

După unirea unei serii de hanate din Azerbaidjan, Fatali han şi-a propus extinderea puterii asupra intregii Transcaucazii. Acesta şi-a trimis solii în Kahetia. Hanatele İrəvan (Erevan) şi Karabah care pretindeau ostatici în semn de supunere. Totuşi, solii au primit refuz. Au început acţiunile militare. În primavara anului 1751 un detaşament mare al armatelor hanatului Urmia s-a îndreptat spre cetatea İrəvan pe care a asediat-o. Totuşi, peste puţin timp, urmieni au fost nevoiţi să renunţe la asediu şi să se îndrepte către Kahetia, deoarece domnitorul Irakli II al Kahetiei a trimis în ajutorul celor asediaţi armatele sale. Bătălia s-a terminat cu victoria Hanatului Urmia şi Fatali han Afşar a luat prizonieri şi daruri.

În 1752, ca rezultatul bătăliei de la Qamşa Fatali han a zdrobit armata feudalului Iskander, fratelui lui Karim han Zand şi l-a executat pe el în oraşul Şiraz, ceea ce l-a făcut pe Karim han duşmanul personal.

În anul 1756 el s-a ridicat împotrivă Hanatului Karabah. Într-adevăr, armatele din Hanatul Urmia nu au reuşit să cucerească cetatea întărită Şuşa, însă, deoarece blocada îndelungată a epuizat rezervele celor care se apărau, Panah Ali han din Karabah a hotărat formal să se supună lui Fatali han Afşar, dând acestuia ca ostatic pe fiul său Ibrahim han. Fatali han Afşar a reuşit să obţină recunoaşterea puterii sale din partea Hanatului Talış si sultanatului Qutqaşın.

În perioada această Hanatul Urmia demult ieşise din cadrul unui stat feodal mic azer şi cuprindea tot Azerbaidjanul de Sud şi o parte din Iran

Însă în 1763 suveranul persan Karim han Zand şi Panah Ali han au atacat Hanatul Urmia. După un asediu de 9 luni cetatea a fost cucerită. Karim han l-a executat pe Fatali han acolo unde a fost omorât fratele său İskander (1763).

După Fatali han domnitorul Hanatului Urmia supus a fost Rustam han Afşar.

2007-10-17T03:23:00.001-07:00

Hanatele independente

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Agqoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Hanatele independente (în azeră Müstəqil xanlıqlar dövrü), este o perioadă de fărâmiţarea feudală din istoria Azerbaidjanului înainte de cucerirea rusească şi iraniană (sec.XVIII-XIX).

După moartea domnitorului Iranului Nadir şah Afşar (1747), Azerbaidjanul a câştigat o şansă de a recupera independenţă. Însă acest proces nu s-a desfăşurat rezultând crearea unui stat unitar azer, ci mai multor Hanate independente.

Cauzele eşecului statului unitar Azerbaidjan şi fărâmiţării feudale au fost:

Dominaţia sistemului gospodăria naturală
Slăbiciunea relaţiilor economice
Certurile interne şi contradicţii

În a două jumatate a sec. XVIII, în Azerbaidjan nu exista un centru economic unitar şi regiunile aveau un regim de sine stătator închis. Feudalii locali – hanii, sultanii, bey-ii - ocupându-se numai de independenţa proprie, erau interesaţi în menţinerea fărâmiţării feudale şi împiedicau prin orice mijloace unirea ţării şi crearea puterii centralizate.

Istoria aproape a tuturor hanatelor din Azerbaidjan este plină de razboaie neîntrerupte şi lovituri de palat. Cele mai puternice hanate erau Urmia, Şeki, Karabah, Quba, Hoy.

Hanatele şi sultanate din Azerbaidjanul de Nord:

Hanatul Şeki (Şəki xanlığı)
Hanatul Quba (Quba xanlığı)
Hanatul Şirvan (Şirvan xanlığı)
Hanatul Karabah (Qarabağ xanlığı)
Hanatul Salyan (Salyan xanlığı)
Hanatul Djavad (Cavad xanlığı)
Hanatul Gandja (Gəncə xanlığı)
Hanatul Baku (Bakı xanlığı)
Hanatul Irevan (Irəvan xanlığı)
Hanatul Nahcivan (Naxçıvan xanlığı)
Hanatul Derbent (Dərbənd xanlığı)
Hanatul Lankaran (Talîş) (Lənkəran (Talış) xanlığı)
Sultanatul Ilisu (İlisu sultanlığı)
Sultanatul Qutqaşîn (Qutqaşın sultanlığı)
Sultanatul Qazah-Şamşaddil (Qazax-Şəmşəddil sultanlığı)
Sultanatul Borcealî (Borçalı sultanlığı)
Sultanatul Araş (Ərəş sultanlığı)

Hanatele din Azerbaidjanul de Sud:

Hanatul Urmia (Urmiya xanlığı)
Hanatul Tabriz (Təbriz xanlığı)
Hanatul Ardabil (Ərdəbil xanlığı)
Hanatul Hoy (Xoy xanlığı)
Hanatul Qaradagh (Qaradağ xanlığı)
Hanatul Sarab (Sərab xanlığı)
Hanatul Maragha (Marağa xanlığı)
Hanatul Maku (Maku xanlığı)

Perioada Hanatelor independente s-a terminat odată cu cucerirea Transcaucaziei de către Imperiul Rus. Juridic ultimele hanate din Azerbaidjanul de Nord au fost încorporate Rusiei în 1828, iar hanatele din Azerbaidjanul de Sud au devenit parte din statul Qadjarilor, ceea ce a pus temelia despărţirii unui popor mai bine de 200 de ani.

2007-10-17T03:21:00.000-07:00

Safevizi

Safevizi (limba azeră: Səfəvi) este o dinastie care a apărut în Azerbaidjan în anul 1501 Pentru prima dată limba azeră a fost proclamată limba de stat. La fel ca regele Uzun Hasan (Hasan cel Înalt) Aggoiunlu, nepotul său Ismayîl I erau rude cu Comneni din Trapezund. Atunci era vorba de o coaliţie impotriva otomanilor unde trebuia să participe Cilicia şi Georgia. Unirea Azerbaidjanului a fost realizată de Ismayıl I Safevi (1501-1524), reprezentantul unei familii suverane foarte cunoscute din ţinutul Ardebil din sudul Azerbaidjanului, care va înfiinţa statul Safevizilor (1501-1723). În secolul XVI ţarul Ivan cel Groaznic a încercat să intre în Caucaz, dar sub presiunea otomanilor şi Safevizilor a renunţat la acest pas. Prin războaiele dintre cele două ţări Caucazul de Sud a trecut sub domnia diferitelor state. În secolul XVII Georgia a fost împarţită între otomani şi Safevizi. Din această perioadă a început iranizarea statului Safevid de către Abbas I, a cărui mamă era persană.

2007-10-17T03:20:00.000-07:00

Uzun Hasan

Imperiul lui Uzun Hasan, 1453 - 1478

Uzun Hasan (Uzun Həsən (înseamnă „Hasan cel Lung sau cel Înalt” în azeră)) (1453-1478), domnitorul azer, cel mai puternic reprezentant al dinastiei Ağqoyunlu (Akkoyunlu).

Relaţii de alianţa antiotomană cu Europa

Începând din secolul XV relaţiile Azerbaidjanului cu Europa au început să aibă şi caracter politic. Aceste contacte s-au intensificat mai ales în timpul domniei regelui Uzun Hasan care a fost cel mai puternic reprezentant al dinastiei Ağqoyunlu (Akkoyunlu) sau după numele neamului - dinastiei Bayındırıyye. Relaţiile respective au avut ţinta comună – Imperiul Otoman şi pe sultanul Mehmet II Cuceritorul (1451-1481).

De ce statul Akkoyunlu (1468-1501) avea nevoie de alianţa cu statele europene? Oare stimulul esenţial al intensificării relaţiilor era politica externă agresivă susţinută de Imperiul Otoman sau pur şi simplu europenii au dorit să folosească Akkoyunlu în lupta lor impotriva otomanilor?

Relaţiile diplomatice ale statului Akkoyunlu cu statele europene şi războiul lui contra Imperiul Otoman din anii 1472-1473 s-au evidenţiat în primul rând datorită politicii domnitorului ţării Uzun Hasan, care avea interes în obţinerea relaţiilor comerciale directe cu Europa şi al doilea rând în urma contradicţiilor adânci comerciale între otomani şi Akkoyunlu privind comerţul extern care avea o importanţă vitală pentru un stat medieval şi nu în ultimul rând Drumul Mătăsii.

Epoca de Aur al Azerbaidjanului

Ca să înţelegem condiţiile respective trebuie să aruncăm o privire asupra istoriei Azerbaidjanului în secolele XII-XV. Epoca de Aur a poporului azer este considerat statul Atabecilor sub dinastia cumanică a Eldeghizilor. Aproximativ 89 ani din existenţa sa (1136-1225) acest stat a fost singură putere din tot Orientul Mijlociu generând uriaş progres în economia, cultura şi literatura azeră. Prima dată în istorie Azerbaidjanul geografic şi istoric s-a unit în cadrul unui stat centralizat având capitala la Tabriz (azi centrul provinciei iraniene Azerbaidjanul de Est) care a creat un precedent pentru urmatoarele dinastii azere. Epoca aceasta a fost întreruptă prin invazia mongolo-tătarilor care a distrus toate marile oraşe din ţara rezultând dinastia Elhanizilor cu fondatorul Hülaki (Hulaghu) han.

Invaziile mongole şi ale lui Tamerlan

Invazia sus-numită la fel ca şi cea a lui Tamerlan (anii 80 sec. XIV) a intensificat migraţia triburilor turcice seminomade (transhumante) din estul Caspicii în Azerbaidjan între care se aflau neamurile Qaraqoyunlu (Karakoyunlu) şi Ağqoyunlu (Akkoyunlu). Denumirea lor vine de la totemul reflectat în însemnul confederaţiei tribale – „Oaia Neagră” şi cea „Albă”. Triburile menţionate vorbeau aceeaşi limbă cu localnicii şi reprezentau aceeaşi cultură, având singura diferenţă care se datora modului de viaţă seminomad al cuceritorilor.

Vremurile tulburi au zdruncinat economia sedentară pentru că s-a prăbuşit sistemul de irigaţii.

Drumul Mătăsii

Aşadar, comerţul extern a ocupat primul loc în economia statului. Doar de la Tebriz până în Turcia existau două drumuri de caravane:

*Tebriz-Diyarbakir-Mardin-Maraş-Kayseri-Ankara-Eskişehir-Bursa

*Tebriz-Erzurum-Erzincan-Tokat-Amasya-Ankara-Bursa

Partenerii şi clienţii mătăsii azere în general erau negustorii europeni. La mijlocul secolului XV extinzându-şi hotarele spre Est şi Vest Imperiul Otoman a ocupat treptat centrele tradiţionale de comerţ. Mai târziu negustorii europeni şi asiatici puteau să se întâlnească exlusiv pe teritoriul statului otoman. Tocmai a crescut cerere la mătase din care o mare parte se producea la Tebriz, Şamaxi, Şeki, Gence şi alte oraşe din Azerbaidjan datorită procesului de dezvoltare al relaţiilor precapitaliste în nordul Italiei. În comerţul respectiv participeau, în general, în calitate de cumpărători, Florenţa şi Veneţia, iar vânzatori – azerii şi armenii.

Politica Imperiului otoman şi drumurile comerciale

Conform politicii sultanului Mehmet Cuceritorul, Imperiul Otoman trebuia să devină o ţară care exporta produsul prelucrat. Cu acest scop se punea orice obstacol posibil negustorilor azeri, obligându-i să vândă mătasea otomanilor în condiţii nefavorabile. Aşadar, după căderea Constantinopolului (Istanbul) în 1453 au început să apare contradicţii comerciale grave. Politica otomanilor a fost o lovitură mare pentru relaţiile economice ale Azerbaidjanului şi putea provoca căderea statului Akkoyunlu. Mehmet II încercând să ocupe toată Asia Mică, inclusiv drumul mătăsii Tebriz-Tokat-Bursa, planifica cucerirea tuturor statelor mici din Anatolia, Trapezunt (Trabzon), centrele genoveze din sudul Mării Negre şi sursa principală a mătăsii – Azerbaidjan. În acest caz, conducatorii azeri au început să caute aliaţi în Europa, în spatele otomanilor. Istoria s-a repetat încă o dată, lupta pentru drumurile către Marea Mediterană şi Marea Neagră dintre greci şi perşi, bizantini şi iranieni s-a reeditat prin conflictul dintre Akkoyunlu şi Imperiul Otoman.

Cuceririle otomane în Est şi statul Akkoyunlu

Cucerirea statului grec din Trapezunt de către Imperiul Otoman (1461), a fost primul pas duşmănos împotriva Akkoyunlu. Până la Uzun Hasan încă doi suverani din dinastia Akkoyunlu erau căsătoriţi cu fiicele împaraţilor din Trapezunt. Soţia lui Uzun Hasan, Teodora (sau Despina şi greşit Caterina) era fiica împaratului Ioan IV şi bunica fondatorului dinastiei azere a Safevizilor Ismayıl I (1501-1524).

Mărginind la est şi sud de către aliaţii otomanilor, precum statul Karakoyunlu şi timurizii, Akkoyunlu era foarte vulnerabil şi el nu a putut să împiedice campania militară a lui Mehmet II impotriva Trapezuntului. În primele lupte, cavaleria Akkoyunlu a fost învinsă, iar datorita primei femei-diplomat azere Sara xatun (Sara hatun) a reuşit să evite soarta Trapezuntului, prin tratatul Yassıçemen (1461). Sfârşitul Trapezuntului însemna pentru Uzun Hasan pierderea ieşirii la Marea Neagră. Relaţiile otomano-Akkoyunlu s-au agravat şi mai mult după lupta pentru tronul beilicului Karaman din coasta mediteraneană a Anatoliei.

Lupta de supravieţuire a statului Akkoyunlu

În 1467, suveranul Karakoyunlu Djahanşah (1435-1467) la instigaţia şi cu sprijinul lui Mehmet II a înaintat spre capitală statului, încă emirat Akkoyunlu, oraşul Diyarbekir. Însă în bătălia de noapte de la Erzincan armata Karakoyunlu a fost zdrobită şi deja în 1468 Uzun Hasan cucerise toate ţinuturile Azerbaidjanului până la sudul fluviului Kura. Tebriz a devenit capitala statului Akkoyunlu, iar Azerbaidjanul - cu excepţie ţinutul Ardebil al şeihilor Safevizi şi statului Şirvanşahilor (799-1538) din nordul fluviului Kura – a fost considerat principală bază economico-teritorială a sa. În 1468 cele trei state azere l-au alungat pe Abu Said, ultimul urmaş al lui Tamerlan. În urma cucerirelor lui Uzun Hasan, statul Akkoyunlu a ieşit din blocada otomană, şi astfel în Orientul Apropiat şi Mijlociu a apărut o nouă putere politică. Relaţiile otomano-Akkoyunlu au întrat într-o fază nouă.

Prima alianţa euro-asiatică

Învingându-i pe Cahan şah şi pe timuridul Abu Said, Uzun Hasan a putut să rivalizeze cu Mehmet II pentru stăpânirea în Asia Mică. Începând din anii 60 ai secolului XV, el a devenit principalul organizator al alianţei statelor euro-asiatice împotriva Imperiului Otoman. Uzun Hasan voia ca prin destrămărea acestuia să ocupe toata Asia Mică inclusiv strâmtorile Bosfor şi Dardanele, şi astfel să obţină controlul asupra comerţului dintre Europa şi Orient. Victoriile lui au atras şi atenţia Europei şi lumii creştine.

Prima alianţa euro-asiatică a avut şansa de a se realiza înainte de cucerirea Trapezuntului, între cnezatele georgiene, Trapezunt, Akkoyunlu, Karaman şi Papalitate. În 1460, ambasadorii Akkoyunlu au ajuns la Roma, dar observând caracterul slab al lui Pius XII, au părăsit oraşul. În 1464 patru ambasadori orientali au venit la Veneţia şi au semnat un tratat de alianţă cu Republica, iar Senatul veneţian cu o majoritate de 110 voturi (16 contra) l-a ratificat. Ulterior, în această alianţă au intrat, în anii 60, Karaman, Trapezunt, câteva beilicuri din Anatolia, Papalitatea, Ungaria, Burgundia, Albania lui Skanderbeg, regatul Cipru, Rodos. Dar nici un stat nu a îndrăznit să-i atace pe otomani.

În 1470, Mehmet Cuceritorul a luat sub control insula Eubeea, un important punct strategic, alungând definitiv Veneţia din bazinul egeean. Înaintarea fulgerătoare a otomanilor i-a obligat pe aliaţi să ia măsuri importante. Anul următor s-a înnoit alianţa între regatul Napolitan, Veneţia şi ducele Carol de Burgundia, Rodos, plus Papalitatea.

Reformele lui Uzun Hasan

După victoriile asupra rivalilor săi din Orient, Uzun Hasan a început să se pregătească pentru războiul cu otomanii. Pentru centralizarea statului el a realizat reforme importante sub denumirea „Hәsәn padşah qanunları” („Legile imparatului Hasan”), limitând influenţa aristocraţiei militare nomade. Statul se baza acum pe cetaţenii sedentari, cea ce a determinat inflorirea economiei. Armata feudală s-a transformat în cea mai puternică armată regulată din Orientul Mijlociu, unde era populaţia sedentară înrolată în cavalerie. Un ambasador veneţian afirmă faptul că fiecare călăreţ primeşte un salariu de 40-60 ducaţi pe an. Populaţia nemusulmană, inclusiv creştinii se bucurau de libertate religioasă. Pentru furnizarea armelor de foc pentru armată, suveranul planifica organizarea unei producţii proprii în ţară, în acest scop au fost invitaţi specialişti veneţieni. Statul Akkoyunlu avea relaţii diplomatice cu Germania, cnezatul Moscova, Cehia, Hoarda de Aur, Polonia, Imperiul habsburgic, Ungaria, Papalitatea, Burgundia, Rodos, Cipru, regatul Napolitan, Karaman, Egipt, India ş.a. În Veneţia el avea ambasada permanentă şi Uzun Hasan era numit de izvoarele europeni „al doilea Tamerlan” sau chiar „al doilea Alexandru cel Mare”.

Manevrele Veneţiei şi nesiguranţa alianţei

Pentru ca Imperiul Otoman să fie în acelaşi timp atacat din două fronturi, Uzun Hasan l-a trimis în 1471 în Europa pe ambasadorul Murad bəy, pe urma ambasadorului veneţian care a fost la Tebriz pentru a-i convinge pe aliaţii europeni să atace împreună cu el pe otomani. Dar Mehmet II dejucând planul a mers la negocierile de pace şi a neutralizat Veneţia, pe de altă parte a început pregătirile impotriva Akkoyunlu. După ce negocierile au eşuat, la Tebriz a fost trimis ambasadorul Catterino Zeno care era nepot după mama al Teodorei Paleolog, soţia lui Uzun Hasan. Conducatorul azer a ordonat mobilizarea, numai că încrederea lui în Veneţia a fost zdruncinată şi a început să intre în relaţiile directe cu statele europene. El a înţeles că Veneţia vrea să zdrobească Imperiul Otoman cu forţa Akkoyunlu. Ambasadorul Hacı Mәhәmmәd trimis de el trebuia să verifice seriozitate europenilor şi personal să însoţească armele de foc promise în Mediterana.

Dar nimeni nu a intrat în război la timp şi folosind această şansă Mehmet II a ocupat Karaman care era singură ieşire Akkoyunlu la marea Mediterană, unde aliaţii se puteau uni şi transmite artileria. Atunci în primavara anului 1472, conform principiilor de alianţa armata Akkoyunlu în fruntea cu Őmәr bәy Bektaş oğlu a atacat Imperiul Otoman, luând sub control Bitlis, punctul strategic – Tokat, Karaman, Kayseri, Akşehir, Konya şi a ajuns la Bursa.

Primul contact dintre popoarele române şi azere

Uzun Hasan se căsătorise cu Teodora de la Trapezunt, deci se înrudea cu dinastia greacă Theodoro din Crimeea. Iar o altă reprezentantă a acestei case, prinţesa Maria Mangup era soţia lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. Astfel exista o situaţia favorabilă pentru apropierea celor două state care stateau faţa în faţa cu acelaşi pericol. Nu este întâmplator că prin Caffa, Moldova şi Polonia trimişii Akkoyunlu s-au străduit să stabilească contactul cu domnitorii creştini. Ştefan cel Mare sultanului plătea atunci haraciul care fusese moştenit de la Petru Aron, dar era interesat de recâştigarea independenţei ţării. El ducea un război pentru controlul Dunării şi aşadar planifica eliberarea bazinului pontic.

Pierderile turcilor erau mari, iar Uzun Hasan şi-a pierdut în bătălie fiul. După victorie din Anatolia el şi-a trimis solii în capitalele europene îndemnându-i pe aliaţi să intre în război. Ambasada medicului lui Uzun Hasan, Ishaq bəy trebuia să ceara ajutor. „În ianuarie oamenii lui Uzun Hasan au venit prin Cetatea Albă la Cracovia pentru a spune lui Cazimir despre biruinţele câştigate şi a cere un ajutor că să le poată duce mai departe. Ei se duseră până la Roma cu un călăuz polon, şi Veneţia, căreia i se scrise de Uzun Hasan cu acelaşi scop, printr-o solie ajunsă în martie, trimese la dânsul pe Cattarino Zeno,” scrie istoricul român N.Iorga. Ishaq bəy a venit la Caffa şi după ce a plecat spre Occident, mai precis la Veneţia şi Papalitatea, aliaţii lui, şi prin Moldova. Ishaq bəy aducea către domnitorul moldovean, Ştefan cel Mare o scrisoare din partea conducatorului statului Akkoyunlu, în care el dezvăluia cele întâmplate şi cerea ca Ştefan cel Mare să-l ajute să răspândească în lumea creştinilor gloria realizărilor şi importanţa planurilor sale. Astfel îl îndemna pe Ştefan cel Mare să-i dea lovitura cea mare lui Radu, adică otomanilor, atraşi pe frontul oriental. „Otomanul”, scria regele Akkoyunlu către domnitorului moldovean, „a înfrânt o părticică dintre ai mei, dar, unde mi-a fost ucis unul, zece din ai lui au picat.”

În aceste condiţii a fost încheiat un tratat de alianţă între cele două state impotriva otomanilor, momentul reprezentând şi primul contact la nivelul înalt dintre români şi poporul azer.

Legătura directă dintre acţiunile militare ale coaliţiei antiotomane, mai ales ale lui Uzun Hasan, şi lupta lui Ştefan cel Mare contra Imperiul Otoman a fost înţeleasă şi contemporanii evenimentelor. Candiotul Elia ben Elona Capsali menţionează: „S-a întâmplat ca atunci când toţi pricipii supuşi stăpânului (Mehmet II-n.nm.) au aflat ca Zucha-Zan (Uzun Hasan-n.nm.) întrase în luptă împotriva lui, ei s-au veselit cu toţii, zicând: „Mehmed va fi acum nimicit. Ceea ce ne-a făcut el nouă, îi va face lui acum Dumnezeu...”. Şi s-au răsculat împotriva turcilor...Între ei se afla şi domnul Valahiei Mici (Moldova-n.nm.)... Dat fiind că ţara sa este mică şi locuitorii ei sunt puţin numeroşi, dar cu toţii viteji care se adăpostesc în munţi şi văi, cine ar avea îndrăzneala să se apropie de ei? Când a aflat aşadar că Zucha-Zan a pornit la luptă împotriva stăpânului său, sultanul Mehmed al II-lea, (Ştefan-n.nm.) a început să urzească fel de fel de planuri. Pe ascuns a pus capăt supunerii sale şi şi-a scuturat umerii de povară...”.

Războiul otomano-Akkoyunlu

Uzun Hasan a ieşit la mare, dar nu a venit nici un aliat european şi nici artileria promisă. Veneţia planifica să obţine mai multe privilegii de la otomani folosind victoriile aliatului său oriental. Fiind izolată, cavaleria Akkoyunlu a fost nimicită în bătălia de la Beyşehir de către artileria turcească şi Mehmet II a recucerit teritoriile pierdute. Iarna a fost relativ liniştită iar cele două părţi se pregăteau de lupta decisivă. Abia în luna martie 1473, patru nave veneţiene cu armele de foc au ajuns în insula Cipru, însă era prea târziu. Karaman fiind recucerit de otomani statul Akkoyunlu nu mai avea ieşire la Marea Mediterană. Uzun Hasan a încercat să iasă la mare prin teritoriile mameluce, dar nu a reuşit.

Cu toate că în bătălie de la Malatya (1 august 1473), armata Akkoyunlu i-a zdrobit pe otomani, omorând 56 000 călăreţi turci şi capturând 150 ofiţeri şi 35 comandanţi, peste 10 zile acest succes nu s-a putut repeta. Mehmet II concentrase pe frontul oriental aproximativ 70 000 de oameni, plus alte corpuri de oaste dintre supuşii săi atât de musulmani, cât şi creştini, inclusiv un contingent din Ţara Românească.

Bătălia de la Otluqbeli

Otomanii au reuşit să iasă într-o zonă deschisă cum ar fi dealurile Otluqbeli (Otlukbeli) sau Tercan (Başkent) unde au putut să folosească puşti şi tunuri. Batalia această a durat opt ore, adică toată ziuă şi la ea a participat personal suveranul Uzun Hasan. Spre sfârşitul bătăliei, sultanul văzând pericolul de a o pierde, a întrodus corpul modern de atunci – ienicerilor cu sprijinul artileriei, cea ce a decis soarta războiului.

După Otluqbeli, războiul otomano-Akkoyunlu (1472-1473) s-a terminat, deoarece deşi înfrânt, Uzun Hasan continua să rămână un adversar periculos pentru Mehmet II şi el nu a îndrăznit să exploateze situaţia. Cuceritorul Constantinopolului păstrând statut-quo la frontiera orientală de stat s-a întors pe frontul european. Negocierile antiotomane au continuat, dar după înfrângerea statul Akkoyunlu nu şi-a revenit, în ţara au început tulburările feudale. Uzun Hasan şi-a petrecut restul vieţii în campaniile militare împotriva elementelor centrifuge şi a murit în 1478. Peste 23 ani statul Akkoyunlu a căzut şi s-a ridicat o nouă dinastia azeră a Safevizilor. Fondatorul acesteia era nepotul după fiica, a lui Uzun Hasan.

Neutralizarea statului Akkoyunlu şi consecinţele sale pentru Europa

După neutralizarea statului Akkoyunlu, otomanii au cucerit toata Anatolia. În 1475 Hanatul Crimeea a fost luat sub control, iar în 1478 Veneţia a fost înfrântă. Statul Akkoyunlu nu a câştigat războiul, fiindcă aliaţii lui europeni erau ocupaţi cu probleme interne şi chiar colaborau cu otomanii, iar în cazul cel mai bun, prin succesele armatei Akkoyunlu voiau să obţină privilegii separate de Imperiul Otoman. Începând cu evenimentele de la Trapezunt (1461) până la 1473, statul Akkoyunlu a constituit un pericol in spatele Imperiului Otoman şi a reprezentat o contrapondere la efortul militar turcesc la Dunărea de Jos, constituând un pericol din spate a luat o parte şi uneori chiar toată greutatea loviturilor şi a uşurat astfel situaţia statelor din Europa. Aceasta este meritul istoric al poporului azer în faţa popoarelor europene.

2007-10-17T03:19:00.001-07:00

Statul Agqoyunlu

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Agqoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Imperiul lui Uzun Hasan, 1453 - 1478

Ağqoyunlu (în traducere din azeră Oaia albă după steagul tribului) sau Akkoyunlu (Ak Koiunlu), este un stat turcoman-azer medieval în Azerbaidjan (1467-1501).

Statul Ağqoyunlu, în afară de Azerbaidjan, cuprindea estul Anatoliei, Irakul şi o parte însemnată din Iran. În timpul lui Uzun Hasan statul Ağqoyunlu a căpatat o putere insemnată. Cu acesta intreţineau relaţii diplomatice şi comerciale cărmuitorii din Italia, Ungaria, Austria, Polonia şi alte ţări din Europa. Ei au văzut în padişahul azer un aliat puternic în primul rând împotrivă sultanului turc Mehmet II care ducea o politică expansionistă în Europa de Sud şi Răsărit. Solii lui Uzun Hasan erau oaspeţi doriţi la palatul Dogului Veneţian. La rândul său senatul veneţian şi-a trimis în Tabriz diplomaţii săi – Lazaro Cvirino, Caterino Zeno, Josef Barbaro, Abrogio Contarini care au lăsat preţioase descrieri ale calatoriilor sale în Azerbaidjan. De o mare popularitate în Europa şi Orient se bucura ca diplomat şi om de stat mama lui Uzun Hasan, Sara xatun.

Tanga de argint Agqoyunlu din vremea lui Mahammad, 1500-1501

În cadrul politicii interne Uzun Hasan dorea să se bazeze pe preoţime şi birocraţi şi să slăbească puterea conducatorilor armatei. În scopul limitării abuzurilor funcţionarilor, pentru creşterea economiei şi completarea visteriei, de asemenea, pentru cucerirea simpatiei din partea populaţiei, Uzun Hasan a înfaptuit reforma fiscală (Qanunnamə). Conducatorii Qaraqoyunlu şi Ağqoyunlu au împroprietarit pe vasalii lor cu suprafeţe mari de pământ – soyurqal. Aceste proprietăţi, de fapt, erau stat în stat şi constituiau o ameninţare pentru unitatea acestuia. Statul Ağqoyunlu, ca şi predecesorul său Qaraqoyunlu s-a întemeiat ca rezultat al unui şir de cuceriri de ţări şi popoare care nu aveau o bază economică generală, de aceea a nu a rezistat. Imediat după moartea lui Uzun Hasan, între fiii acestuia a început o luptă crâncenă pentru putere.

În timpul fiului lui Uzun Hasan Yaqub, în 1489 s-a încercat o reformă nereuşita agraro-financiară. În continuare, unul din cărmuitorii Ağqoyunlu – Əhməd (Ahmed) – a desfiinţat legea privind moştenirea proprietăţilor soyurqal şi o serie de impozite grele şi obligaţii ale ţăranimii, dorind să căpete susţinerea acesteia. Însă el a reuşit să rămână la putere numai o jumatate de an şi a murit în timpul revoltei conducatorilor militari care erau împotrivă reformei acestuia (1497

2007-10-17T03:18:00.000-07:00

Nasimi

Imadeddin Nasimi

Seyyid Ali Imadaddin Nasimi (în limba azeră: Seyid Imadəddin Nəsimi) (1369-1417) a fost un poet şi filosof azer. El a rămas cunoscut sub numele de Nasimi şi este considerat unul din cei mai proeminenţi scriitori mistici în limba turcică din epoca sa.

Copilărie

Nasimi s-a născut la 13 februarie din anul 1369, în oraşul Şamahî, capitala ului, statul medieval (799 - 1538).

Oraşul Şamahî poartă numele fratelui său, care a scris de asemenea poezii, sub pseudonimul "Şah Handan". Mormântul lui Şamahî se păstrează aici, într-un vechi cimitir. Tatăl lor, Seyid Mahammad, a fost bine cunoscut în Şirvan.

În acest oraş şi-a petrecut Nasimi anii de şcoală, obţinând o educaţie corespunzătoare, la nivelul celor mai bune universităţi din acea vreme. Lucrările lui ne dovedesc faptul că el cunoştea foarte bine literatura şi filosofia clasică din Orient şi Grecia antică, era iniţiat în ideile fundamentale ale teologiei musulmane şi creştine, învăţase medicina, astronomia, astrologia, matematica, logica etc. El a stăpânit mai multe limbi, scriind poezii atât în limba azeră maternă, cât şi în arabă şi persană.

Perioadă istorică

Viaţa lui a corespuns cu perioada foarte critică, de la sfârşitul sec.XIV, când Azerbaidjanul, care abia ieşise de starea de şoc determinat de invazia mongolă, s-a înfruntat cu hoardele cuceritorului Tamerlan (1336-1405), iar din nord era atacat de către oştile din Hoarda de Aur ale hanului Tohtamâş. Ultimul, în anul 1385, a întrat în Azerbaidjan din Derbent provocând un dezastru şi a ajuns până la Tebriz. Însǎ, primind vestea despre apropierea lui Tamerlan, armata Hoardei de Aur a părǎsit Azerbaidjanul şi s-a retras spre nord.

Fragment din filmul "Nasimi", 1974, Azerbaycanfilm

În 1386, Tamerlan a ocupat Tabrizul şi de acolo a înaintat spre Şirvan, Karabah şi Derbent, lăsând în urma sa doar jafuri şi distrugeri.Măcelărind populaţia provinciilor sudice ale Azerbaidjanului în mod nemilos Tamerlan a încercat să ajungă spre nord, în Şirvan. Dar, suveranul Şirvanului ("Şirvanşah"), Ibrahim I (1382-1417) din dinastia Derbendi, a reuşit pe calea diplomaţiei să salveze poporul său de nenorocire.

Ordinul Hurufizilor

Aşadar, restul Azerbaidjanului devine o provincie timuridă. Conform ordinului lui în oraşele ocupate se mobilizează cei mai faimoşi meşteri, arhitecţi, pictori, muzicieni, meşteşugarii oraşeni şi erau trimişi la muncă silită în capitala imperiului - Samarkand. Tamerlan se gândise să-şi facă o capitală perfectă şi fiecare cartier din Samarkand, primise numele unui oraş mare din Orient. Tamerlan încerca să-şi legitemeze faptele sale cu sprijinul clericilor musulmani, ceea ce determina în popor o ură profundă impotriva dominaţiei timuride şi un fenomen necunoscut până atunci, mişcarea hurufizilor, exprimarea ideologică a nemulţumirilor populare. Acest ordin eretico-filosofic se impotrivea atât puterii laice, cât şi celei clericale.Fondatorul ordinului era marele filosof şi poet azer Fazlullah Naimi. În 1386, pentru prima dată şi-a prezentat ideile în oraşul Tabriz, capitala istorică a Azerbaidjanului. În mod energic el face propaganda noii ideologii şi în curând secta se raspândeşte peste tot, în Azerbaidjanulul intreg şi în mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

Naimi

În această perioadă Nasimi face cunoştinţă cu ideologia hurufidă, se întâlneşte personal cu Fazlullah Naimi, l-a acceptat privirile şi probabil de atunci a început să-şi semneze poeziile sale cu pseudonimul "Nasimi" („nasim” înseamnă „vânt uşor”), care are o rezonanţă apropiată de numele şefului sectei. În acelaşi timp cu Nasimi la ideologia hurufidă s-a convertit un alt poet azer Abulhasan Ali ul-Ala, care în operele sale declară oraşul Baku, Kaaba hurufismului datorită faptului că acolo locuia Fazlullah. Cei mai buni adepţi ai sectei erau trimişi în diferite oraşe din Orientul Mijlociu.

Imadeddin Nasimi a devenit al doilea lider al acestei ideologii. La începutul creaţiei sale poetul la fel ca şi prietenul şi dăscălul său, Naimi stătea pe poziţiile sufismului şi era adeptul faimosului şeic sufid Şibli. În perioada sufidă a creaţiei Nasimi la poeziile sale folosea pseudonimul "Huseyni", "Seyid Huseyn", "Seyid" din cauza fascinaţiei lui faţă de Huseyn Halladj Mansur, marele sufid persan şi poetul din sec. X, care pentru prima dată în lumea musulmană a lansat lozinca despre comparaţiei lui Dumnezeu cu o fiinţă umană. Din cauză ideilor sale eretice Halladj Mansur era urmărit încontinuu şi ne-renunţând la viziunea sa a fost spânzurat la Bagdad. Nasimi şi el era pregătit pentru acte de asemenea curaj şi îl admira şi îl lăuda pe Mansur. Acest interes nu s-a schimbat şi după alăturarea lui în rândurile hurufizilor. Nici filosofia sufidă nu l-a lăsat pentru mult timp din viaţa sa.

Monumentul lui Nasimi din Baku

Creaţie

În centrul creaţiei lui Nasimi stă frumos şi iubit Dumnezeu, care măreşte pe om, dăruindu-i din luciriile sale. Prin desăvârşirea morală omul se apropie de Dumnezeu. Pentru un om, cel mai înalt moment al extazului se consideră întâlnirea cu persoană iubită, unirea cu ea, dizolvarea în ea. Poetul scrie că, în ciuda opiniei unora, dragostea nu este decât un păcat, el nu va lăsa calea iubirii, căci doar această calea duce la Adevărul - Dumnezeu. Dar, putem observa înlocuirea treptată a sufismului de către hurufismul în viziunea lui Nasimi ceea ce se iese în evidenţă prin schimbarea viziunii panteiste a poetului. Acum la temelia acestor viziuni nu mai stau dragostea şi euforia, ci literele şi conştiinţa. De acum înainte în filosofie, Nasimi se bazează pe ideologia hurufistă a lui Naimi şi predă principiile esenţiale ale ordinului. Însă hurufismul predat de Nasimi nu este o simplă repetare a ideilor lui Naimi. El apropie omul către Dumnezeu şi găseşte o divinitate dumnezeiască la om. Viziunea sa şi-a găsit cea mai bună reflectare poetică în faimoasa sa poezie (gazel), care încep cu versurile:

Məndə sığar iki cahan, mən bu cahana sığmazam

Gövhəri laməkan mənəm, mən bu məkana sığmazam

(În mine încap ambele lumi, dar eu nu încap în aceasta lume,

Sunt esenţă fără loc, eu nu încap în acest loc)

Destrămărea ordinului Hurufizlor

În anul 1394 Fazlullah Naimi împreuna cu adepţii lui a fost arestat în Şirvan din ordinul lui Tamerlan şi a fost spânzurat în cetatea Alingea unde a fost şi înmormântat (azi, provincia Nahcivan, Republica Azerbaidjan) de către guvernatorul Azerbaidjanului, al treilea fiu al lui Tamerlan, Miranşah. Cadavrul lui agăţat de un cal a fost plimbat în tot oraşul. Naimi presimţea acest final şi în "Vasiyyetname" scris de el în ajunul execuţiei sale, defineşte programul luptei ce va urma. Cartea respectivă a fost trimisă în mod clandestin la Baku. Conform poruncilor lui, cele mai importante figuri ale sectei părasesc Azerbaidjanul şi răspândesc ideile marelui dascăl în tot Orient medieval, iar Nasimi trebuia să se căsătorească cu fiica sa plecând din Baku.

"O Nasimi, dacă Allah (Fazlullah) afirmă că globul este larg, atunci pleacă din Baku, fiindcă aici nu-ţi este locul",

se spune într-o poezie de a lui în persană. Într-adevăr, Nasimi însurându-se fiica cea mică a lui Naimi, părăseşte Şirvanul, plecând în Asia Minoră, pe urmă călătorind prin Anatolia, Siria, Egipt. Analiza operelor sale ne arată faptul că el a vizitat oraşele Baku, Bagdad, Bursa, Tokat, Şamahî, Aleppo ş.a. În Turcia el se apropie de faimosul poet Şeyhi şi de Hadji Vali Bektaş, fondatorul ordinului de dervişi "Bektaşiye" şi hurufismul câştigă o mare simpatie din partea populaţiei locale. În timpul călătoriilor prin ţări orientale, el a fost urmărit, presat, chiar arestat pentru luni de zile.

Activitatea hurufidă

După primul deceniu al sec.XV, regiunea ieşise din sub influenţa timurizilor şi în aceşti ani în Anatolia şi în Azerbaidjan dominau deja dinastiile turcice Zulgadar, Agqoyunlu şi Qaraqoyunlu alături de otomani. Nasimi a asigurat convertirea la ordinul hurufid suveranilor a Zulgadar - Ali bey şi fratele său Nasreddin, mai târziu şi suveranului Agqoyunlu, Osman Qara Yuluk, care, pe urma a cucerit punctul strategic din zonă - Sivas. Încă din anul 1410, Osman Qara Yuluk, creea un pericol din spate pentru statul Qaraqoyunlu, după ce îşi largise spaţiul până la oraşul Erzincan.

Pe urmă, Nasimi a plecat la Aleppo, oraşul sub autoritatea mamelucilor egipteni. Mai ales după invaziile selgiucide, mongole şi timuride la Aleppo locuiau o mulţime de triburi turcice, oraşul fiind un mare centru comercial între Orient şi Europa. Aici se întălneau caravane comerciale din India şi Şirvan. Izvoarele istorice ne mărturisesc că în sfârşitul sec. XIV din mătăsea importată din Şirvan în oraşele siriene se pregăteau ţesături frumoase şi negustorii occidentali aduceau mătăsea din Şirvan în Europa, tocmai prin Siria.

Aşadar, fără indoială în acest centru mare şi multinaţional al comerţului medieval erau prezenţi şi negustorii din Şirvan şi probabil veneau aici hurufizii urmăriţi la Baku şi Şamahî. Nasimi creează aici o sectă locală a ordinului hurufid şi a avut un mare succes. El s-a stabilit la Aleppo şi a locuit aici cu familia sa. Însa activitatea sa în oraşul respectiv nu a rămâs marcat de teologi şi de sultanul mameluc Muayyad. Poeziile lui filosofice i-au asigurat un auditoriu mare şi oamenii le copiau, le învăţau pe de rost şi le recitau în pieţe. Conform legendei, tocmai acest fapt a determinat condamnarea lui la moarte.

Arestare şi executare

Despre moartea lui Nasimi şi destrămarea ordinului hurufud ne informează sursele medievale. Un tânăr hurufid, elev al poetului, a fost arestat în timp ce citea mulţimii poeziile eretice ale învăţatului său. Pentru salvarea lui Nasimi, el a declarat că poeziile îi aparţin fiind condamnat la moarte. Această veste a ajuns la Nasimi care, s-a grăbit la locul execuţiei şi a mărturisit că ideile sunt ale lui. Poetul moare astfel torturat.

În izvorul arab "Kunuz-uz-zahab", despre execuţia lui Nasimi în oraşul Aleppo din anul 1417, se spune: "Ereticul Ali Nasimi a fost executat în timpul lui Iaşbek. În vremurile acestea la "Dar-ul-adle" ("Palatul justiţii") cu prezenţa şeicului nostru Ibn Hatib an-Nasiri, naibul (reprezentantul) cadiului şeicul, Izzuddin Şamsuddin ibn Aminuddovle, cadiului suprem Fathuddin al-Maliki şi cadiul suprem Şihabuddin al-Hanbali se discută cazul (lui Nasimi). El a sedus din calea adevărului pe câţiva nebuni şi ei aflându-se în erezie şi ateism, i se supuneau. Despre aceasta i-a informat pe cadii şi teologi din oraş, unul cu numele Ibn al-Şangaş Alhanadan. Arbitrul i-a spus: "Dacă tu vei dovedi că vorbeşti despre Nasimi, nu te voi executa". Nasimi a rostit "Kalime-i şahadet" (rugăciunea în islam), a depus jurământ şi a respins tot ceea ce se vorbea despre el. În acest moment a venit şeicul Şihabuddin ibn Hilal. Ocupându-şi locul său onorific la adunare, el a declarat că Nasimi este ateu şi trebuie să fie executat, chiar dacă se va gândi la abjurare şi a întrebat: "De ce nu-l executaţi?". Al-Maliki i-a răspuns: "Vei scrie personal verdictul?". Acesta a răspuns: "Da" şi a scris verdictul, la care imediat i-a îndemnat cei prezenţi. Însă ei nu au fost de acord cu el. Al-Maliki i-a spus: "Cadii şi teologii nu au căzut la înţelegere cu tine. Cum pot eu să-l execut după cuvintele tale?". Iaşbek a spus: "Eu nu-l cunosc. Sultanul mi-a poruncit să iau la cunoştinţă cazul lui. Aşteptăm, ordinul sultanului privind acest caz". Aşadar adunarea s-a sfârşit. Nasimi a rămas în temniţă. Despre cazul lui Nasimi a fost informat sultanul Muayyad, din partea căruia a venit ordinul să fie jupuit şi corpul lui să fie pus la vedere la Halab (Aleppo) pentru public timpul de şapte zile, să-i fie tăiate mâiniile şi picioarele şi să fie trimise lui Ali bey ibn Zulgadar, fratelui său Nasreddin şi lui Osman Qara Yuluk pe care de asemenea i-a sedus Nasimi. Aşa şi au făcut. Acest om era necredincios şi mulhid (hulitor). Ferească Dumnezeu, se spune că el are nişte poezii fine".

Legende

Dârzenia şi curajul lui Nasimi în timpul execuţiei oribile s-au transformat în popor într-o mulţime de legende, tema devenind un simbol al curajului aproape în toate sursele medievale din timpul respectiv. Până la ultima respiraţie el nu a recunoscut vina sa şi a repetat încontinuu formula ordinului "An al-Haqq!" (Sunt Adevărul dar şi Sunt Dumnezeu!) în timp ce-şi bătea joc de călăii săi. Se spune că în timpul execuţiei unul dintre teologi, prezent acolo, a exclamat: "Acest om este mai rău decât Satana, este blestemat locul unde va cade chiar o picătură din sângele lui şi acest loc trebuie să fie ars, să fie tăiat cu sabia!". Paradoxal, tocmai în momentul respectiv o picătură de sânge stropeşte degetele lui. Mulţimea înfuriată cere tăierea degetului muftiului, iar el s-a apărat cu disperare susţinând faptul că în Coran nu există aşa ceva şi declaraţia anterioară nu a înseamnat nimic. Atunci, Nasimi a răspuns cu două versuri care au rămas un proverb binecunoscut posterităţii:

"Dacă vei tăia măcar un deget teologului, el se va întoarce de la Dumnezeu,

Priveşte la acest iubit nefericit, îl jupuoaie, dar nu-i doare!"

Conform altei legende, după exclamarea lui Nasimi "An al-Haqq!" l-au întrebat: "Ce fel de Dumnezeu eşti tu, dacă te stingi pierzând sângele?". Poetul a răspuns: "Nu poţi să conştientizezi că eu sunt zeul iubirii la apusul eternităţii. În timpul apusului soarele mereu se stinge!".

Factorul politic

După aceste date, putem afirma faptul că poetul nu a fost executat numai datorită credinţei sale religioase, ci poate şi din cauze politice. Cel puţin casa lui a fost cercetată şi au fost găsite scrisorile suveranilor Agqoyunlu şi Qaraqoyunlu. Probabil adunarea nu a discutat fără nici un sens soarta lui Nasimi, aceasta fiind porunca sultanului mameluc din Egipt şi tot din cauza sus-numită el a cerut cercetărea cazul lui Nasimi, în timp ce el era ţinut în temniţă. În sfârşit, trimiterea organelor poetului către suveranii regionali a dat un mesaj clar.

Patrimoniu

Nasimi a fost înmormântat la Aleppo, la panteonul de familie ce până în zilele noastre se consideră un loc sfânt. Pelerinii de la mormântul poetului îi acordă numele onorific "Nasimi". Poezia lui şi-a câştigat popularitate foarte repede printre popoarele turcice din Asia Centrală, în Anatolia şi în Iran. În vremurile respective pentru doar rostirea versurilor lui şi pentru propaganda ideilor hurufismului au fost executaţi o mulţime de oameni. Numele lui Nasimi împreună cu Mansur Halladj a devenit un simbol al fidelităţii în faţa ideilor personale. Poetul a fost tradus în diferite limbi, el însuşindu-şi în mod creativ cele mai bune tradiţii atât ale literaturii natale, cât şi ale literaturii altor popoare Orientului Mijlociu, a creat o nouă literatură. Măreţia lui este determinată de îmbogaţirea cuvântului de către el, cu sensurile sociale şi filosofice. Poezia lui de fapt sună ca un imn pentru om: mărindu-l pe om îl consideră cel mai mare lucru pe care l-a creat natura, Nasimi insista la drepturile lui de libertate şi autoconştientizare:

"Oare intru eu la moschee, oare trec lânga hram,

Mă duc spre dreapta, spre stânga sau drept înainte,

Gândindu-mă devin sigur că

Dumnezeu este fiecare din noi, dintre fiii lui Adam!"

Nasimi a lăsat în urma sa un patrimoniu bogat - divani (culegeri de poezii) în azeră, în arabă, în persană şi poeziile (cum ar fi qaside şi mesnevi), care nu întră în aceste culegeri. Analiza divanilor lui păstraţi în diferite biblioteci ale lumii dovedeşte că el a trecut printr-o cale complicată, începând cu poeziile de dragoste şi terminând cu operele despre problemele publice şi spirituale. Poate că dacă el nu ar fi intrat în politică ar fi avut o viaţă frumoasă şi lungă.

Executarea lui Nasimi şi destrămarea ordinului hurufid însemna şi sfârşitul unei epoci istorice în Azerbaidjan.

2007-10-17T03:17:00.002-07:00

Hurufism

Hurufism (în azeră Hürufilik), este o sectă musulmană răspândită în Azerbaidjan şi Orientul Mijlociu (sec. XIV - XV)

În 1386 majoritatea teritoriului Azerbaidjanului devine o provincie timuridă. Conform ordinului lui, în oraşele ocupate se mobilizează cei mai faimoşi meşteri, arhitecţi, pictori, muzicieni, meşteşugari orăşeni şi erau trimişi la muncă silită în capitala imperiului - Samarkand. Tamerlan se gândise să-şi facă o capitală perfectă şi fiecare cartier din Samarkand, primise numele unui oraş mare din Orient. Tamerlan încerca să-şi legitemeze faptele sale cu sprijinul clericilor musulmani, ceea ce determina în popor o ură profundă împotriva dominaţiei timuride şi un fenomen necunoscut până atunci, mişcarea hurufizilor, exprimarea ideologică a nemulţumirilor populare. Acest ordin eretico-filosofic se împotrivea atât puterii laice, cât şi celei clericale.

După opinia mai multor istorici hurufismul exprimă nemulţumirea meşteşugarilor orăşeni exilaţi în străinatate, împotriva dominaţiei şi politicii cuceritoare timuride. Baku în aceşti ani a devenit centrul ideologic al hurufismului. Fondatorul ordinului era marele filosof şi poet azer Fazlullah Naimi. În 1386, pentru prima dată şi-a prezentat ideile în oraşul Tebriz, capitala istorică a Azerbaidjanului. În mod energic el face propaganda noii ideologii şi în curând secta se raspândeşte peste tot, în Azerbaidjanul întreg şi în mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Naimi chiar a încercat să îl convertească şi pe Tamerlan, dar eforturile lui eşuează. O mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în oraşul Baku şi în Azerbaidjan, unde a scris cele mai importante din operele sale cum ar fi 'Cavidanname' ('Cartea despre eternitate') şi 'Vasiyyatname' ('Testamentul'). În afară de cele enumerate sunt cunoscute cărţile lui precum 'Mahabbatname' ('Cartea despre dragoste'), 'Artname' ('Cartea despre tron'), 'Isgendername' ('Cartea despre Alexandru'), 'Novmname' ('Cartea despre visuri'). Aceste cărţi reprezintă bazele ideologice ale noului ordin. Un grup de susţinatori ai lui Naimi creează la Baku o organizaţie clandestină, de unde se trimiteau propagandişti în diferite oraşe din Orient, pentru răspândirea ideologiei hurufide.

'Hurufism' vine de la cuvântul 'huruf' (în arabă 'litere'). Hurufizii fetişizau pe 28 şi 32 litere ale alfabetelor arabe şi persano-azere văzând o legătură strânsă dintre liniile din faţa omului cu literele arabe şi afirmau că fără ele nu se poate conştientiza nici Dumnezeu, nici omul şi nici lucrurile. Dar, de fapt esenţa filosofică şi socială a hurufismului este mult mai bogată şi însemnată. Pe scurt, putem să considerăm că hurufismul era una dintre cele mai serioase încercări de pătrundere a Renaşterii în ţările islamice. Hurufismul vedea în fiinţa umană о valoare supremă pe Pământ, purtătorul începutului spaţial şi Dumnezeiesc. Hurufismul de fapt, derivase din fundamentul ideologic al sufismului şi aceste curente idealiste aveau multe elemente comune. După hurufizi literele alfabetului arab îşi ascundeau secretul lumii şi Coranul Sfânt nu este decât imaginea Dumnezeului, primită de profetul Mahomed. Omul care conştientiza literele Coranului, având înţelepciunea Dumnezeiască legată de natură, el însuşi putea să ajungă la gradul Lui. De aici vine formulă faimoasă a hurufizilor: 'An al-Haqq!' (în arabă 'Sunt adevărul!', dar şi de asemenea 'Sunt Dumnezeu!'). Dogmele esenţiale ale ordinului sunt afirmate în cartea 'Cavidanname' a lui Naimi, după moartea căruia mişcarea nu s-a stins. Hurufismul a jucat un rol însemnat impotriva jugului timurid şi dogmelor ortodoxe ale islamului. Dacă vom elibera hurufismul panteist de acoperirea religioasă-idealistică, rămâne doar motivul său esenţial alcătuit din umanismul şi criticismul îndreptat asupra structurii feudalo-clericale şi despotice a societăţii. Aceste elemente ale hurufismului se reflectă şi ]n creaţiile poeţilor clasici din timpul respectiv.

Hurufismul era o întruchipare a sufismului. Sufismul fiind o mişcare veche şi cunoscută, era împotriva ortodoxismului islamic, trimiţând la filosofia grecească şi îşi obţinuse chiar anumite elemente din filosofia indiană, transformîndu-se deci într-o concepţie idealistă, care a afectat toată viaţa publico-politică şi cultura din Orientul Mijlociu. Fundamentul filosofic al sufismului este panteismul: Dumnezeul este cauză primă a creaţiei lumii, este 'un duh absolut', iar lumea este emanaţia acestui duh. Omul poate tinde să se dizolve în natura lui Dumnezeu, dar pentru aceasta trebuie în primul rând să atingă desăvârşirea spirituală, ceea ce se obţine doar prin iubire pură şi înaltă. Astfel, plăsând centrul de greutate al conştientizării lumii în sferă emoţională, deconectându-l de la dogmele formalistice şi stagnate, sufizii accentuau importanţa concentrării la om a tot ceea ce este omenesc: dragoste, libertatea simţurilor, ură faţa de banalitatea zilnică, bucurii obţinute cu preţul abandonării libertăţii sufleteşti. În poezie, care avea o putere de influenţă extrem de fabuloasă asupra omului oriental medieval, a apărut o categorie specială de terminologii 'laice', ce simbolizau componentele ideologiei sufide. De exemplu, sufizii descriau şi fetişizau pasiunea, frumuseţea, vinul precum simboluri ale întăririi spirituale. Treptat, aceste simboluri şi-au pierdut sensul unic sau a devenit mult mai elastice aşa cum prin termenologia simbolică, poeţii sufizi puteau să cosmetizeze ideile lor eretice faţă de clericali. Sufismul era o miscare impotriva inegalităţii sociale şi a clericalilor, însă avea un caracter spontan şi contradictoriu, criticând doar ascetismul.

2007-10-17T03:17:00.001-07:00

Ibrahim I

Ibrahim I Derbendi, marele om de stat azer, domnitorul statului Şirvan (1382-1417)

În 1386, Tamerlan a ocupat Tabrizul şi de acolo a înaintat spre Şirvan, Karabagh şi Derbend, lăsând în urma sa doar jafuri şi distrugeri. Culmea rezistenţei poporului a fost apărarea cetăţii Alindja, care a fost asediată timp de 14 ani, invadatorii nereuşind s-o cucerească. În 1397 ostea ţinutului Şeki din nordul Azerbaidjanului, cu sprijinul soldaţilor georgieni, a venit în ajutorul cetăţii Alindja şi timurizii au suferit o înfrângere însemnată.

Anii dominaţiei timuride reprezintă o perioadă întunecată a istoriei Azerbaidjanului. Măcelărind populaţia provinciilor sudice ale Azerbaidjanului în mod nemilos Tamerlan a încercat să ajungă spre nord, în Şirvan. Dar, suveranul Şirvanului ("Şirvanşah"), Ibrahim I (1382-1417) din dinastia Derbendizilor, a reuşit pe calea diplomaţiei să salveze poporul său de nenorocire. Acesta, folosind contradicţiile dintre Hoarda de Aur şi timurizi, a obţinut autonomia internă, a întrat în alianţă cu Tamerlan şi a reuşit incheierea unei păci cu regele georgian Gheorghi VII. Într-adevăr oastea Şirvanului a participat la campaniile militare impotriva lui Tohtamâş (1395) şi sultanului otoman Bayazid I (1399) şi în schimb tributul plătit timurizilor era aproape simbolic.

Imaginea artistică a lui Ibrahim I Derbendi în filmul "Nasimi", Azerbaycanfilm, 1974

Imediat după moartea lui Tamerlan (1405) au urmat luptele pentru putere în imperiul său ceea ce a afectat situaţia din Azerbaidjan. În provinciile Tabriz, Maragha, Karabah ş.a. au inceput răscoale ce au creat o posibilitate rară pentru Ibrahim I să-i alunge pe străini din ţară şi s-o unească sub autoritatea sa. Oastea Şirvanului lovind garnizoanele timuride a ocupat o mare parte din Azerbaidjan, Karabah şi Gandja. În primavara anului 1406 la Tebriz începe o revoltă antitimuridă sub conducerea tamgaciului (şef al colectorilor de impozite) Ahi Qassab ("ahi" este membru al frăţiei meşteşugărilor oraşeni, iar "qassab" înseamnă "casap, măcelar") şi Ibrahim I întră în capitală istorică a ţării. Tabrizul însemna cheia Azerbaidjanului şi sfârşitul dominaţiei timuride.

Dar, unirea Azerbaidjanului nu s-a realizat şi Ibrahim I sub presiunea sultanului gelairid Ahmad, care deja obţinuse Bagdadul, părăsind oraşul s-a retras spre graniţele sale. Fiindcă după moartea lui Tamerlan (1405), sultanul Egiptului îi eliberase pe suveranii - refugiaţi, sultan Ahmad Djelairi şi Qara Yusif Karakoyunlu. Dar, nici sultanul Ahmad nu a reuşit să-şi păstreze puterea şi Tabrizul a fost ocupat de fiul lui Miranşah, Abu Bakr.

Între timp se întărise confederaţia triburilor turcice Qaraqoyunlu după întoarcerea liderului lor Qara Yusif, care a ocupat o parte din Azerbaidjan. În 1408, Qara Yusif a câştigat lupta cu fiul lui Tamerlan, Miranşah, în care a murit ultimul, el întrând în oraş invită tot pe Ahmad, sultanul din dinastia gelairidă, fiindcă nu avea legitimitate conform concepţiilor orientale medievale, numai că sultanul nu vroia să accepte protectoratul Qaraqoyunlu. Când Qara Yusif a părăsit Tabrizul pentru o altă campanie militară, sultanul năpădind garnizoana sa, cheamă în ajutor pe Şirvanşah. Înainte de a ajunge armata Şirvanului Qara Yusif înfrânge oastea lui Ahmad în apropierea Tabrizului (30 august), unde ultimul a fost ucis, acesta fiind ultimul suveran din dinastiei Djelairizilor (1341-1410). În locul statului respectiv s-a înfiinţat statul Qaraqoyunlu cu capitala în Tebriz (1410-1468). Comandantul armatei Şirvanului, Kayumars, fiul lui Ibrahim I, căzut în prizonierat, a fost eliberat de Qara Yusif, fără nici-o condiţie, într-un mod foarte straniu pentru timpul respectiv şi bănuindu-l de înţelegere secretă cu suveranul Qaraqoyunlu, Ibrahim I şi-a executat pe propriul fiu.

În aceşti ani situaţia în Şirvan era mult mai complicată, pentru că moartea lui Tamerlan a oferit oportunitatea îndeplinirii unei necesităţi istorice, unirea Azerbaidjanului, pentru care confruntau diferiţi suverani locali. Qara Yusif, folosind ca motiv executarea lui Kayumars, începe o campanie militară impotrivă Şirvanului. Alianţa Şirvanului cu micul stat feudal azer - Şaki şi regatul georgian Kahetia, suferă o înfrângere într-o luptă pe malul fluviului Kura (6 noiembrie 1412), adică la graniţa Şirvanului, de către cavaleria Qaraqoyunlu. Toţi suverani aliaţi, toată aristocraţia Şirvanului au căzut prizonieri. Doar în 1413, Ibrahim I în schimbul unui tribut imens, care a fost plătit pe urmă de către starostele breslelor meşteşugăreşti din Tabriz în fruntea cu Ahi Gassab, se întoarce în ţara sa, recunoscundu-se vasalul suveranului Qaraqoyunlu, iar armata de ocupaţie părăseşte Şirvanul.

În 1417 a murit şirvanşahul Ibrahim I Derbendi, în vârsta înaintată, datorită cărui capacităţi diplomatice şi militare căruia, decursul a 30 ani de domnie, statul Şirvan şi-a păstrat independenţa, şi-a întărit autoritatea şi şi-a largit teritoriul fiind singurul stat azer care a supravieţuit marilor tulburări ale timpului. Noul şirvanşah Halilullah I a reluat relaţiile de prietenie cu urmaşul lui Tamerlan, Şahruh care ocupase o mare parte din Asia Centrală şi din Iran.

2007-10-17T03:16:00.000-07:00

Qara Yusif

Qara Yusif, fondatorul şi domnitorul (1410-1420) statului turcoman-azer Qaraqoyunlu.

În anii 1380, conducătorul confederaţiei tribale turcice Qaraqoyunlu, Qara Yusif, s-a înfruntat cu pericolul timurid. În aceeaşi perioadă în partea sudică a Azerbaidjanului, exista statul Djelairid cu capitală în Tabriz (1341-1410). Suveranul acestui stat după anul 1382 era sultanul Ahmad.

În 1386, Tamerlan a ocupat Tabrizul şi de acolo a înaintat spre Şirvan, Karabah şi Derbend, lăsând în urma sa doar jafuri şi distrugeri. Qara Yusif Qaraqoyunlu a încheiat pace cu suveranul djelairid sultan Ahmad, care rămăsese fără ţară, împotriva lui Tamerlan. În 1392, forţele unite ale aliaţilor au suferit o înfrângere mare şi Qara Yusif a fost obligat să-şi părăsească domnia. El a fost un om cu caracter şi în 1394 şi-a încercat încă o dată şansa, dar în apropierea Bagdadului, a fost înfrânt de Tamerlan a doua oară. Căutându-şi un loc de azil sultanul Ahmad şi Qara Yusif au fost obligaţi să se refugieze în Egipt ca să obţină ajutorul sultanului mameluc. Însă temându-se de furia lui Tamerlan sultanul Egiptului i-a aruncat în temniţă

După moartea lui Tamerlan (1405), sultanul Egiptului îi elibereză pe suveranii - refugiaţi, sultan Ahmad Djelairi şi Qara Yusif Karakoyunlu. Sultanului Djelairid Ahmad, care deja obţinuse Bagdadul, mai întâi ocupă Tabrizul. Dar, nici sultanul Ahmad nu a reuşit să-şi păstreze puterea şi Tabrizul a fost ocupat de fiul lui Miranşah, Abu Bakr. Între timp se întărise confederaţia triburilor turcice Qaraqoyunlu după întoarcerea liderului lor Qara Yusif, care a ocupat o parte din Azerbaidjan.

În 1408, Qara Yusif a câştigat lupta cu fiul lui Tamerlan, Miranşah, în care a murit ultimul, el întrând în oraş invită tot pe Ahmad, sultanul din dinastia gelairidă, fiindcă nu avea legitimitate conform concepţiilor orientale medievale, numai că sultanul nu vroia să accepte protectoratul Qaraqoyunlu. Când Qara Yusif a părăsit Tabrizul pentru o altă campanie militară, sultanul năpădind garnizoana sa, cheamă în ajutor pe Şirvanşah. Înainte de a ajunge armata Şirvanului Qara Yusif înfrânge oastea lui Ahmad în apropierea Tabrizului (30 august), unde ultimul a fost ucis, acesta fiind ultimul suveran din dinastiei Djelairizilor (1341-1410). În locul statului respectiv s-a înfiinţat statul Qaraqoyunlu cu capitala în Tebriz (1410-1468). Comandantul armatei Şirvanului, Kayumars, fiul lui Ibrahim I, căzut în prizonierat, a fost eliberat de Qara Yusif, fără nici-o condiţie, într-un mod foarte straniu pentru timpul respectiv şi bănuindu-l de înţelegere secretă cu suveranul Qaraqoyunlu, Ibrahim I şi-a executat pe propriul fiu.

Qara Yusif planifica să supune total statul Şirvan şi să ocupe anumite regiuni din est. Dar, nu s-a realizat visul lui, a murit în 1420, chiar în mod neaşteptat în timp ce pleca la război.

2007-10-17T03:15:00.000-07:00

Statul Qaraqoyunlu

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Qaraqoyunlu (în traducere din azeră Oaia neagră după steagul tribului) sau Karakoyunlu (Karakoiunlu), este un stat turcoman-azer medieval în Azerbaidjan (1410-1467).

Moneda (tanga de argint) Qaraqoyunlu din vremea lui Qara Yusif (1410-1420)

Suveranii:

1410-1420 Qara Yusif
1420-1436 Qara Isgander
1436-1467 Djahanşah
1467-1468 Hasan Ali

În anul 1380, conducătorul confederaţiei tribale turcice Qaraqoyunlu, Qara Məhəmməd (în azeră "Mahammad cel Negru") a ocupat ţinuturile din jurul lacului Van. După moartea conducatorului l-a înlocuit fiul lui, Qara Yusif, care imediat s-a înfruntat cu pericolul timurid. În aceeaşi perioadă în partea sudică a Azerbaidjanului, exista statul Djelairid cu capitală în Tabriz (1341-1410). Suveranul acestui stat după anul 1382 era sultanul Ahmad.

În 1386, Tamerlan a ocupat Tabrizul şi de acolo a înaintat spre Şirvan, Karabah şi Derbend, lăsând în urma sa doar jafuri şi distrugeri. Qara Yusif Qaraqoyunlu a încheiat pace cu suveranul djelairid sultan Ahmad, care rămăsese fără ţară, impotrivă lui Tamerlan. În 1392, forţele unite ale aliaţilor au suferit o înfrângere mare şi Qara Yusif a fost obligat să-şi părăsească domnia. El a fost un om cu caracter şi în 1394 şi-a încercat încă o dată şansa, dar în apropierea Bagdadului, a fost înfrânt de Tamerlan a doua oară. Căutându-şi un loc de azil sultanul Ahmad şi Qara Yusif au fost obligaţi să se refugieze în Egipt ca să obţină ajutorul sultanului mameluc. Însă temându-se de furia lui Tamerlan sultanul Egiptului i-a aruncat în temniţă.

Steagul statului Qaraqoyunlu)

După moartea lui Tamerlan (1405), sultanul Egiptului îi elibereză pe suveranii - refugiaţi, sultan Ahmad Djelairi şi Qara Yusif Qaraqoyunlu. Sultanului djelairid Ahmad, care deja obţinuse Bagdadul, mai întâi ocupă Tabrizul. Dar, nici sultanul Ahmad nu a reuşit să-şi păstreze puterea şi Tabrizul a fost ocupat de fiul lui Miranşah, Abu Bakr.Între timp se întărise confederaţia triburilor turcice Qaraqoyunlu după întoarcerea liderului lor Qara Yusif, care a ocupat o parte din Azerbaidjan.

Harta statului Qaraqoyunlu)

Qara Yusif planifica să supune total statul Şirvan şi să ocupe anumite regiuni din est. Dar, nu s-a realizat visul lui, a murit în 1420, chiar în mod neaşteptat în timp ce pleca la război.

În timpul fiului lui Qara Yusif – Cahanşah sau Djahanşah (1435-1467) statul Qaraqoyunlu a devenit unul dintre cele mai puternice. Djahanşah şi-a propus să obţină susţinerea din partea nobilimii autohtone şi a promovat o politică centristă. În timpul său au fost efectuate campanii împotrivă adepţilor lui Timur Lenk care cărmuiau în Iran. Armatele lui Djahanşah au ocupat pentru o perioadă chiar capitală Herat a sultanilor din Horasan.

În 1467 în luptă din Muş Djahanşah a fost infrânt de Uzun Hasan – căpetenia unei alte alianţe a triburilor turcice Ağqoyunlu. În locul statului Qaraqoyunlu s-a format statul Ağqoyunlu, a cărei capitală, de asemenea, era oraşul Tabriz.

2007-10-17T03:14:00.000-07:00

Atropat

Fondatorul statului Atropat

Atropat, strateg, om de stat antic, fondatorul statului Atropatena, care şi-a dat numele Azerbaidjanului actual.

În anii 20 ai aceluiaşi sec. IV î.e.n. in Azerbaidjanul de Sud, care ocupa partea teritoriului Mediei, satrapul Imperiului Persan (Ahemenid) Atropat a intemeiat statul de sine stătător Atropatena.

În anul 331 î.Hr. bătălia de la Issos s-a sfărşit cu destrămărea Imperiului Persan de către Alexandru Macedon. Maica, soţia şi două fiicele ale împăratului persan Darius au căzut prizonier. În această bătălie se menţionează pentru primă dată în sursele istorice numele satrapului (guvernătorului) Mediei, Atropat. Atropat a participat în bătălie împreună cu trupele kadusi, sakaseni şi albanii caucazieni, a condus detăşămentele mediene.

După Issos Atropat nu a acceptat dependenţă faţă lui Alexandru Macedon şi a fost îndepărtat de putere. Însă noul guvernător Oxodat nu nu dovedeşte încrederea şi în 328 î.Hr. Alexandru l-a restaurat pe Atropat, care deja înţelese situaţia politică.

Imperiul lui Alexandru Macedon.

Atropat, a fost un mare om de stat care a reuşit sa-şi consolideze poziţiile şi să pună bazele relaţiilor cu cele mai mari uniuni de triburi din regiunile nordice ale Azerbaidjanului încă de pe timpul dominaţiei ahemenizilor. Atropat, politician cumpătat şi diplomat cu spirit de previziune, înţelegând pericolul luptei armate cu Alexandru Macedon, a ales calea tratativelor, apropierea de grecii macedoneni. El a intrat în legături de rudenie cu unul din cei mai apropiaţi camarazi de arme ai împăratului Macedoniei, Perdiccas, căruia i-a dat în căsătorie pe fiica sa. El l-a predat lui Alexandru Macedon pe medianul Bariax care s-a ridicat împotriva grecilor-macedoneni in scopul refăcerii Imperiului Persan (324 î.Hr.).

În timpurile furtunoase, când comandanţii de oşti ai lui Alexandru Macedon se luptau pentru putere, şi ulterior în perioada dominaţiei selevkiţilor, Atropat a reuşit să menţină independenţa statului său. În scurt timp capitala Atropatenei a devenit Gazaka, în apropierea oraşului Tabriz. Acest loc era socotit sfânt, aici aflându-se una din cele trei biserici ale focului care şi-a păstrat importanţa de centru cultural dinastic şi în timpul Sasanizilor.

După moartea lui Alexandru Macedon (323 î.Hr.) satrapii se adună la Babilon pentru împărţirea imperiului. Atropatul, stabilit definitiv în Media Mică (viitoare Atropatena) nu doreşte să participe la această şedinţă. Imperiul a fost moştenit de regentul Perdiccas, ginerele lui Atropat. Perdiccas nu a reuşit să salveze imperiul de dezmembrare şi a murit în 321 î.Hr. Imperiul a fost împărţit a două oară însă Atropatena a rămas afără de acest proces.

După acest eveniment Atropatena (Media Mică) devine un stat independent şi Atropat s-a declarat regele. Atropatena a fost primul stat scăpat de greci macedoneni.

2007-10-17T03:13:00.000-07:00

Babek

Babek (Babək în azeră, 798-838), liderul mişcării anti-arabe din Azerbaidjan, conducatorul sectei hurramiţilor (816-837).

Babek după imaginile medievale

Fortareaţa Bazz în zilele noastre, Ardabil, Azerbaidjanul de Sud, Iran

Lupta împotriva inegalităţii sociale din Azerbaidjan s-a manifestat sub diferite forme în secolele al VII-lea – al X-lea, în primul rând printr-o serie de mişcări antifeudale, care în anii 816-837 s-au transformat într-o mişcare mai amplă, numită a hurramiţilor, condusă de Babek. Luptând împotriva nedreptăţii sociale, hurramiţii aveau ca scop principal izgonirea din ţară a cotropitorilor străini. Babek a reuşit să-i mobilizeze în lupta împotriva Califatului arab, nu numai pe ţărani, ci şi pe meşteşugari, nelăsând la o parte nici populaţia săracă din oraşe. În scurt timp, armata de voluntari a lui Babek număra 20 de mii de călăreţi şi un număr mult mai mare de infanterişti. Mişcarea a luat repede amploare, cuprinzând întreg Azerbaidjanul. Acesteia i s-a alăturat temporar şi o parte a feudalilor care sperau să devină independenţi de califat. Insurgenţii au distrus garnizoanele arabe din oraşe, au anihilat puterea locală, au învins pe cele şase oşti ale califatului trimise pentru înnăbuşirea mişcării, au eliberat de sub dominaţia arabilor regiunile Şirvan şi Nahcivan, precum şi oraşele Ardebil, Beyleqan şi Barda. Pe aceste teritorii a fost instaurată puterea huramiţilor, care au luat o serie de măsuri menite să îmbunătăţească situaţia socială şi economică a locuitorilor.

Vizitarea anuală a Bazzului (iulie, 2003)

În anii '20-'30 ai secolului al IX-lea, mişcarea condusă de Babek a căpătat alte dimensiuni. Potrivit autorului arab Al-Masudi, „mişcarea lui Babek a atins proporţii mari, influenţa sa a crescut enorm, iar numărul armatelor insurgente a crescut atât de mult, încât era cât pe-aici ca dinastia Abasizilor să fie distrusă”. Feudalii locali însă, speriaţi de amploarea mişcării populare, l-au trădat pe Babek, trecând de partea duşmanilor săi. Mobilizând toate resursele sale umane şi materiale, Califatul şi-a intensificat atacurile. Califul Al-Mutasim a trimis împotriva lui Babek o armată foarte mare, condusă de Ishaq ibn Ibrahim. În anul 833, hurramiţii au suferit prima înfrângere, lângă Hamadan.

Steagurile Azerbaidjanului de Sud în timpul vizitării anuale a Bazzului (iulie, 2003)

Doi ani mai târziu, în Azerbaidjan a fost trimisă încă o armată condusă de Afşin Heydar ibn Kafuz, care i-a încercuit pe Babek şi pe combatanţii săi în cetatea Bazz. Afşin a încercat să-l convingă pe Babek să capituleze, silindu-l pe fiul acestuia, luat prizoner, să-i scrie tatălui că rezistenţa nu mai avea sens şi că trebuia să se predea învingătorului. Răspunsul lui Babek la acea scrisoare a fost următorul: „Dacă tu ai fi fiul meu, atunci m-ai fi urmat. Tu însă nu eşti fiul meu. Mai bine să trăieşti o singură zi conducător, decât patruzeci de ani ca sclav”. Imediat după aceea, Afşin a reluat asaltul asupra cetăţii Bazz şi, cu preţul unor mari pierderi, a cucerit-o. Babek a reuşit să fugă în Aran, dar acolo a fost predat arabilor. Dus după aceea la reşedinţa califului, a fost executat (la 4 ianuarie 838).

În ultimii ani, vizitarea tradiţională anuală a fortareţei Bazz de către masele populare din Azerbaidjanul de Sud face parte din procesul deşteptării naţionale în rândurile minorităţii azere din Iran.

2007-10-17T03:12:00.002-07:00

Statul Eldeghizilor

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Agqoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Statul Atabecilor din Azerbaidjan (Azərbaycan Atabəylər dövləti în azeră) sau statul Eldeghizilor (1136-1225), este un stat medieval azer, cu elementul principal turcic, considerat Epoca de Aur sau Era Renaşterii al istoriei Azerbaidjanului.

Statul Atabecilor din Azerbaidjan (1136-1225)

Selgiukizii în Azerbaidjan

La mijlocul secolului al XI-lea, Marele Imperiu Selgiukid s-a extins de la Asia Centrală până la Marea Mediteraneană şi de la trecătoarea Derbent până la Golful Persic. Azerbaidjan s-a alipit din nou statului turc oghuz, parte integrantă a Marelui Imperiu Selgiukid. Acesta din urmă a jucat un rol crucial în istoria Azerbaidjanului. Sultanul Alp Arslan, învingând Imperiul Bizantin (26 august 1071), a dat o lovitură puternică şi planurilor expansioniste armene şi georgiene, la care ne-am referit mai sus.

Monezile cu numele lui Şamsaddin Eldeghiz, fondatorul dinastiei)

De-a lungul perioadei seldjukide, diferite comunităţi ale turcilor oghuzi s-au stabilit în Azerbaidjan, participând la formarea şi la unitatea naţiunii azere în diferite perioade istorice. Limba turco-azeră a devenit predominantă în întreg Sudul caucazian, inclusiv în Azerbaidjan, fiind folosită la scrierea a numeroase opere literare şi artistice de nivel înalt. În urma decăderii Marelui Imperiu Selgiukid, statul Şirvan şi dinastiile Eldeghiz au jucat un rol remarcabil în continuarea şi consolidarea mai departe a tradiţiilor independentiste ale poporului azer. În mod special, statului Ildeghiz din Azerbaidjan, care devenise cel mai puternic şi cel mai influent stat din Orientul Mijlociu, respectiv Apropiat, îi revine meritul principal în evoluţia etnico-politică a naţiunii azere.

[modifică] Naşterea Eldeghizilor

Un rol aparte în istoria Azerbaidjanului în secolul al XII-lea i-a revenit statului atabecilor din Azerbaidjan - Eldeghizilor (1136-1225). Reşedinţele lor de bază erau în Tabriz, Nahcivan, Hamadan şi Maragha. Vasalii eldeghizilor erau melicii din Ahar Pişteghinizi, sultanatele Irak şi Kerman, statul Şirvan, proprietăţile salgurizilor Fars, emiratele artukizilor, zanghizilor, sekmenizilor şi regiunea Tabaristan. Fondatorul statului era fostul sclav cuman Şamsaddin Eldeghiz, devenit mai târziu atabey sau atabek (ata - în azeră tată, bəy - domn) - protectorul fiului imparatului selgiukid. În 1175, el şi-a declarat Marele Atabey fiind casatorit cu văduva sultanului, Mömünə xatun.

Mauzoleul construit de Şamsaddin Eldeghiz în memoria soţiei sale Mömünə xatun, Nahcivan, Azerbaidjan, 1186-1187)

Unirea Azerbaidjanului

Unificarea tuturor teritoriilor Azerbaidjanului într-un singur stat în epoca stăpânirii Eldeghizilor, a avut drept consecinţă un progres remarcabil în viaţa economică, politică şi culturală a ţării. Un pas important înainte au făcut schimburile comerciale; au fost deschise numeroase instituţii educative; au fost construite moschei şi alte monumente arhitectonice foarte frumoase. Literatura a cunoscut nume ilustre ca Nizami, Haqani, Adjami. Oameni de stat ca Şamsaddin Eldeghiz, Mahammad Djahan Pahlavan şi Gîzîl Arslan, au scris paginii aurii în istoria Azerbaidjanului.

Suverani

Şamsaddin Eldeghiz (1136-1175)
Mahammad Djahan Pahlavan (1175-1186)
Gîzîl Arslan (1186-1191)
Abubakr (1191-1210)
Ozbek (1210-1225)

[modifică] Economică

Baza economică a Azerbaidjanului în secolele al XI-lea – al XII-lea o constituiau agricultura, producţia meşteşugărească şi creşterea sezonieră de animale în munţi şi pe păşuni. Ca şi mai înainte, ţara era vestită pentru culturile pământului, pentru producerea mătăsii, a bumbacului, pentru viticultura, creşterea albinelor, producerea inului, vinăritul, cultivarea orezului şi pomicultura.

Oraşe

Oraşele azere au cunoscut o nouă perioadă de înflorire, valoarea lor în viaţa economică, politică şi culturală a ţării crescând mereu. În secolele al XI-lea – al XII-lea, au continuat să se bucure de o imensă popularitate în Orient oraşele Beylegan, Baku, Nahcivan, Gandja, Tabriz, Maragha şi Ardebil. Baku a devenit unul dintre cele mai mari centre din regiune, cel mai important port al Mării Caspice. Oraşele azere livrau pe piaţa internă şi externă petrol, carmiz (rubiacee), bumbac, covoare, mătase şi articole de mătase, vase din ceramică şi lemn, arme, ţesături, produse metalice, materii prime minerale, sticlă, podoabe, sare, fructe. Comerţul a pus Azerbaidjanul în legătură cu Rusia, cu Asia Mică şi Centrală, Siria, Egipt, Iran, precum şi cu ţările din Transcaucazia şi Orientul Îndepărtat. Aşadar, Azerbaidjanul, a ocupat un loc important în sistemul economic al întregului Orient.

Totuşi, ţara era bântuită de frământări interne. În secolele al XI-lea – al XII-lea, au avut loc numeroase mişcări populare îndreptate împotriva feudalilor locali şi străini.

Invazia mongolă

Monezile Eldeghizilor din vremea lui Abubekr (1191-1210)

Ascensiunea economică şi culturală a Azerbaidjanului a fost intreruptă de invazia mongolilor. Prima apariţie a hoardelor lui Ginghis Han în Azerbaidjan a avut loc în anul 1220. Este vorba de oastirile formate din trei mii de soldaţi conduse de Gebe şi Subutai care pustiind raioanele din Iran au năvălit în Azerbaidjan. Aflându-se în fata pericolului care ameninţa popoarele din Transcaucazia, conducatorii Gruziei şi Şirvanului au propus atabecului Özbək să se unească şi să lupte impotrivă mongolilor. Însă mongolii au luat-o înaintea aliaţilor şi au dat primii lovitura. în anul 1221 mongolii au distrus aproape până în temelii oraşele Marağa, Ərdəbil, Sarab, Xoy, Salmas şi Naxçıvan. Bogatul oraş Beyləqan, cunoscut centru commercial şi de mesteşuguri, a avut o soartă tristă. Cu toată impotrivirea disperată a locuitorilor din Beyləqan, mongolii au pătruns în oraş, l-au distrus şi l-au transformat în ruine. La sfârşitul anilor 20 sec. XIII oraşul Beyləqan a fost reconstruit, construindu-se un zid de apărare. Totuşi în anii 50 acesta a fost din nou distrus de armatele hanului Hülagu.

La începutul anului 1222, cotropitorii mongoli, deplasându-se spre oraşul Ganca|Gəncə, au fost întâmpinaţi de furia locuitorilor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi când oştirile duşmane au asediat capitala Şirvanşahilor, Şamaxı. Conform celor relatate de un contemporan, şamahenii au declarat: „De sabie oricum nu scapi, mai bine să rezistăm cu stoicism, în cel mai râu caz să murim cu onoare”. Mongolii au suportat o pierdere însemnată cauzată de şamaheni şi numai după multe zile de asediu, până când apăratorii au fost aduşi la istovire, armatele duşmane au reuşit să pătrundă în oraş. Cuceritorii au tâlhărit Şamaxı şi au omorât aproape întreagă populaţie a oraşului.

În acelaşi an armata mongolă condusă de Gebe şi Subutai a părăsit Azerbaidjanul şi a plecat spre nord prin trecătoarea Derbent. Aceasta primă incursiune a mongolilor a adus poporului din Azerbaidjan nenorociri incomensurabile. În primul rând au suferit oraşele cu care se mândrea atât de mult Azerbaidjanul. Ţara încă nu a reuşit să-şi vindece ranile pricinuite de invazia mongolilor, pentru că aici, prin strâmtoarea Derbent, au năvălit kipciaki, care au pustiit partea de nord a Azerbaidjanului. După aceştia, în anul 1225 a năvălit în ţara şahul Horezmului Djalal ad-din. Obligat de hoardele mongole să plece din ţară, acesta şi-a asumat rolul de cuceritor dur în Transcaucazia.

Statul Atabecilor din Azerbaidjan a căzut în 1225 sub presiunea hoardelor mongolice, provenite de est.

2007-10-17T03:12:00.001-07:00

Kabalaka

Kabalaka, Kabala, a fost capitală Albaniei Caucaziene.

Rămăşiţe ale renumitului oraş antic Kabala, s-au păstrat până în zilele noastre în raionul Qabala din Azerbaidjan, aproape de aşezarea Ciuhur-Kabala.

Oraşul antic Kabala pe care Plinius îl numeşte „oraşul de frunte din Albania”, era un mare centru comercial, meşteşugăresc, administrativ şi cultural, cu o circulaţie dezvoltată a banilor, un nivel social-economic ridicat si viaţă culturală dezvoltată. În sec. I-IV Kabala era reşedinţa regilor albani, iar mai apoi locul de şedere al vice-regilor sasanizi. Şi numai în sec VI, ca urmare a intensificării în mod substanţial a incursiunilor triburilor din nord, acesta şi-a pierdut rolul de capitală, rămânând în acelaşi timp centrul religios al Albaniei şi locul unde venea permanent episcopul alban.

2007-10-17T03:10:00.000-07:00

Statul Şirvanşahilor

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Statul Şirvanşahilor sau Şirvan, cel mai durabil stat medieval din Azerbaidjan (799-1538).

Datorita dezvoltării în continuare a ţării din punct de vedere economic şi politic, precum şi ca urmare a luptei populaţiei locale impotrivă Califatului, în sec. IX au apărut câteva state noi pe teritoriul Azerbaidjanului. Cel mai puternic dintre acestea era Şirvan în fruntea căruia se aflau Şirvanşahii. Acesta cuprindea Şirvanul şi teritoriul de la Marea Caspică până la răul Alazan şi de la conflenta răurilor Araks şi Kura până la Derbend. Capitala statului era Şamahî. Profitând de certurile interne din Califat Şirvanşahii s-au declarat independenţi la jumatatea sec. IX. Statul acestora, care a existat până în sec. XVI, a jucat un rol important în istoria Azerbaidjanului în Evul Mediu.

Decursul istoriei statului Şirvan, au existat trei dinastii de Şirvanşahi:

Məzyədi 799-1024 (Mazyadizi)
Kəsrani 1024-1382 (Kasranizi)
Dərbəndi 1382-1538 (Derbendizi)

Mazyadizii aveau rădăcinile arabe, iar Kasranizii cele persane. Numai dinastia Derbendizilor (după numele oraşului Derbent) a avut originea locală.

Statul Şirvan, care ocupa zona nord-estică a Azerbaidjanului, a jucat un rol însemnat în istoria poporului azer. El era cunoscut prin mătăsea sa şi în perioada medievală treceau pe aici caravane din multe ţări ale lumii. Şamahî a ajuns la apogeul în sec.XII. Invazia mongolă l-a afectat prin distrugerile mari la fel ca şi din celelalte centre culturale din Orientul Mijlociu, dar deja în sec.XIV capitala Şirvanului şi-a recuperat funcţiile rămânând principalul focar de cultură din ţară. În sec. XIII, în Şirvan, care suferea din cauza atacurilor permanente, cu toate că şi-a pierdut măreţia şi puterea trecută, nu a fost întreruptă dezvoltarea culturală, la care a avut un rol semnificativ, oraşul Baku, care de atunci era cunoscut prin portul său maritim şi resursele de petrol.

După convertirea Azerbaidjanului (între sec.IV – VIII în ţară predomina religia creştină diofisită) la islam, Şamahî a devenit unul dintre cele mai mari centre ale culturii. În oraşul respectiv au trăit o mulţime de savanţi şi poeţi printre care trebuie să remarcăm în mod obligatoriu numele marelui poet din sec. XII, Afzaladdin Haqani. Aici funcţionau multe şcoli, universităţi, cenacluri şi festivaluri de muzică vestite în tot Orientul Mijlociu. Existau biblioteci publice şi private bogate. În apropierea oraşului, în localitatea Malham, se afla Academia de Medicină ("Dar uş-şura"), înfiinţată de unchiul lui Haqani, faimosul medic din timpul său, Kafieddin.

Dinastia Derbendizilor

În anul 1385 Azerbaidjanul a fost din nou supus atacului din partea a doi cuceritori: Tohtamâş – hanul Hoardei de Aur şi Timur Lenk (Tamerlan). Tohtamâş a maturat totul în calea sa de la Derbent până la Tabriz. Însă odată cu apropierea lui Timur cei din Hoarda de Aur au părăsit Azerbaidjanul şi au plecat spre nord. În 1386 Tabrizul a fost cucerit de Timur Lenk. Poporul însă a continuat să lupte impotrivă cuceritorilor. Apăratorii cetăţii Alindja din Nahcivan au dat dovadă de un eroism şi dârzenie extraordinară. Timp de 14 ani aceştia s-au apărat de oştile lui Timur şi fiul acestuia Miranşah. În 1397 armatele conducatorului din [Şeki]] împreună cu detaşamentele georgiene au sărit în ajutorul celor asediaţi şi au dat o lovitură puternică cuceritorilor.

Nevăzând o altă cale de apărare a ţării de pustiire, şirvanşahul Ibrahim I (1382-1417) s-a prezentat la cortul lui Timur cu cadouri bogate. Folosindu-se de vrajba dintre Timur Lenk şi Tohtamâş, Ibrahim I a reuşit să obtină acordul pentru independenţa internă a Şirvanului, de asemenea, l-a convins pe Timur să oprească pustiirea Gruziei şi să incheie pace cu ţarul Gheorghe al VII-lea. La solicitarea lui Timur şirvaniţii au luat parte la campanile sale împotrivă lui Tohtamâş şi sultanului turc Bayazid I.

Intrigile dintre adepţii lui Timur Lenk, care au început imediat după moartea acestuia, au clătinat puterea acestora în Azerbaidjan. În Tabriz, Maragha, Karabah şi alte regiuni au început mişcările populare. Găsind momentul favorabil pentru alungarea din ţară a starinilor şi unirea Azerbaidjanului sub puterea sa, Ibrahim I a reuşit să-i alunge pe adepţii lui Timur Lenk din Azerbaidjan şi chiar în 1406 să ocupe Tabrizul. Însă unirea Azerbaidjanului s-a dovedit de această dată instabilă şi curând Ibrahim I a trebuit să lase Tabrizul şi să plece spre nord.

În timpul sec. XV statul Şirvanşahilor a continuat să rămână independent. În timpul cărmuirii şirvanşahului Xəlilullah I (Halilullah I) (1417-1462) si lui Fərrux Yasar (Faruh Iasar) (1462-1500) se observa o anumită creştere economică. În a două jumatate a sec. XV s-au înviorat simţitor relaţiile dintre Azerbaidjan şi statul Moscova.

2007-10-17T03:07:00.003-07:00

Gardman

Gardman, (în azeră Qardman sau Girdman), ultimă perioadă statală a Albaniei Caucaziene înainte de cucerirea arabă.

La sfârşitul sec. al VI-lea şi începutul sec. al VII-lea în Albania caucaziană s-a instaurat puterea Gardman, cârmuirea fiind exercitată de dinastia Mihranizilor. Capitala statului Gardman a devenit în curând Bərdə. Cel mai renumit dintre mihranizi a fost Djavanşir (Cavanşir) (637-681). În timpul acestuia Albania caucaziană s-a întărit, în ţara s-au dezvoltat ştiinţa şi cultura, s-au construit palate şi biserici. La începutul atacurilor arabe, regiunile din sudul Azerbaidjanului (la sud de fluviul Arax) intrau în componenţa statului sasanid, iar partea de nord a ţării avea cârmuitorii săi din dinastia Mehranizilor. Aceasta dinastie, recunoscând puterea califului, a existat până la începutul sec. al VIII-lea. De la jumătatea sec. al VII-lea şi până la sfârşitul sec. al VIII-lea soarta Azerbaidjanului a fost legată nu numai de califat ci şi de khaganatul Hazar. Hazarii, în anii 627-628, au cucerit toată Transcaucazia inclusiv Albania caucaziană. S-au înregistrat şi în următorii ani atacuri ale acestora în Azerbaidjan. În decurs de aproape 150 de ani hazarii au stăpânit o parte din regiunile din nordul Azerbaidjanului, reşedinţa de bază a acestora aflându-se în Kabala. Aceştia năvăleau permanent în Azerbaidjan, ajungând până în Ardabil (Ərdəbil). În sec. al VIII-lea comandanţii de oşti arabe au infrânt cu succes pe hazari şi au întreprins campanii împotriva khaganatului.

În anul 705 arabi au luat sub control tot Caucazul de Sud. Susţinând de asemenea monofizitismul, ei au devenit aliaţi cu armenii împotrivă Bizanţului, iar Albania diofizită a fost convertită la Islam. Frontiera directă a statului Kartli cu Bizanţul l-a protejat de aceeaşi soartă. Războaiele cu Imperiul Hazar au impiedicat invazia islamului către Europa. Ocupaţia arabă a ajutat la omogenizarea dintre Nord şi Sudul Azerbaidjanului.

2007-10-17T03:07:00.001-07:00

Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă

Teritoriul Albaniei caucaziene se întindea de la Caucazul Mic şi cursul inferior al râurilor Kura şi Arax până la ramificaţiile nord-estice ale lanţului muntos Caucazul Superior. Albanii, după cum scrie Strabon, trăiau „între iberici şi Marea Caspică”. Izvoarele scrise atestă diferenţierea pe clase, în funcţie de avere, existenţa în Albania epocii elenistice a populaţiei libere, a sărăciei şi aristocraţiei, a sclavilor bisericii si preoţilor păgâni. Albanii aveau monedă şi monetărie proprie, armată şi rege.

În sec. I-II î.e.n. albanii au avut de înfruntat şi expansiunea regilor Armeniei, care uneori au anexat câteva regiuni ale Albaniei. În anii 60 secolului I î.e.n. albanii, ca şi alte populaţii din Transcaucazia, au fost nevoiţi să lupte împotriva agresiunii Imperiului Roman, care începuse cucerirea de noi teritorii. În anul 69 î.e.n. legiunile lui Lucullus au năvălit în Armenia. Printre aliaţii care au venit în ajutorul regele armean Tigranes al II-lea, au fost şi albanii. Totuşi, în ciuda forţelor mari adunate de coaliţia împotriva Imperiului Roman, Tigranes al II-lea a fost ucis. Pompeius, care l-a înlocuit pe Lucullus a luat pământurile cucerite anterior de regele armean şi l-a declarat „prietenul şi aliatul poporului roman”, în fapt, vasal al Romei.

Nu după mult timp albanii a fost nevoiţi să-şi apere ţinuturile proprii de atacul din partea lui Pompeius care şi-a trimis în Albania armatele în anul 66 î.e.n. În fruntea albanilor se afla împăratul Orois care pentru prima dată a luat decizia pentru prima dată să atace pe romani cu o armată formată din 40 000 de soldaţi. Totuşi albanii au fost înfrânţi, iar Orois a fost nevoit să ceară romanilor pacea. Nefericit a fost pentru albani şi finalul unei alte bătălii, de lângă râul Alazan, în anul 65 î.e.n. Detaşamentele de avangardă erau comandate de Kosis, fratele împăratului, care a murit în timpul bătăliei. Celelalte forţe erau conduse de însuşi regele Albaniei. Conform datelor autorilor din antichitate, albanii aveau o armată destul de mare – 60 000 infanterişti şi 22 000 călăreţi. În luptele cu romanii au luat parte şi femeile albane, dând naştere, după câte se pare, legendei conform căreia albanii ar fi apelat la ajutorul amazoanelor. De data aceasta Orois a cerut pacea, trimiţându-i lui Pompeius o scrisoare şi daruri. Cu toată victoria obţinută, Pompei nu a reuşit să înfrângă în totalitate rezistenţa albanilor şi să transforme Albania într-o provincie a Imperiului roman.

Un eveniment important în viaţa Albaniei în cea de a doua jumătate a sec. I e.n. l-a constituit instalarea dinastiei parfiene Arsakid care s-a aflat la conducere, cu mici întreruperi, până la începutul sec. al VI-lea. Noua casă regală a Arsakizilor a dus o politică flexibilă, consolidând poziţiile Albaniei pe plan extern. În anii 80-90 romanii au întreprins o nouă campanie în Albania, fapt atestat de renumitul epitaf de la la poalele muntelui Böyükdaş în Gobustan. Epitaful conţine următoarele: „În timpul împăratului Domiţian Cezar Augustus Germanicul, Lucius Iulius Maximus (centurion) al legiunii a XII-a Fulminata (a făcut această inscripţie)”. Dar şi de această dată romanii nu au avut succes şi au fost nevoiţi să părăsească graniţele Albaniei. La începutul sec. al II-lea în perioada războaielor victorioase ale împăratului Traian, dintre popoarele din Caucaz, numai albanii nu au fost aduşi în stare de supunere faţă de Roma.

Primele decenii ale sec. al II-lea se caracterizează prin întărirea statelor caucaziene. În anul 226 în Iran a venit la putere dinastia Sasanizilor. În timpul cârmuirii acestora Iranul s-a transformat repede intr-un stat puternic, ceea ce a influenţat în mod direct soarta popoarelor şi statelor caucaziene. Statul Sasanid a cucerit Atropatena şi Tebriz a devenit cetatea de scaun a guvernatorului Sasanid, iar zoroastrismul, care domina în Atropatena, a fost declarat la sfârşitul sec. al IV-lea religia oficială a statului sasanid34. Sasanizii au cucerit, de asemenea, Albania caucaziana, Armenia şi Iberia. Cu toate acestea, în perioada de la începutul Evului Mediu, Albania şi-a păstrat înca independenţa relativă, luptând împotriva împaraţilor sasanizi şi bizantini.

Ca urmare a dezvoltării ulterioare a economiei în sec. III-IV, în Caucazul de Sud au început sa se dezvolte relatiile feudale. În secolul al IV-lea d.Hr. cele trei regate sud-caucaziene – Kartli, Armenia şi Albania au adoptat creştinismul. Până la introducerea creştinismului, în Albania erau răspândite credinţele păgâne, dar afirmarea noilor relaţii sociale a dus la lichidarea zoroastrismului. Înainte de sec. al V-lea oraşul de scaun al Albaniei caucaziene era Kabala (Qəbələ), iar din sec. al V-lea până în sec. al VII-lea inclusiv – Partav (Bərdə actuală).

În Albania locuiau marii cneji, catolicoşi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi, magistraţi, prinţi, oameni liberi, meştesugari. Ţărănimea era împarţită în crescători de animale, agricultori şi pomicultori. Populaţia Albaniei trebuia să plătească impozit. Cea mai mare parte a pământului din Albania o constituia proprietăţile moştenite ale domnitorilor albani. Un alt mare proprietar de pământ era biserica. Pentru întârirea dominaţiei sale, feudalii albani au folosit religia crestină care a început să se răspândească în Albania la începutul sec. al IV-lea în timpul domniei lui Urnair. Toate cele trei state aveau alfabete speciale, cultură, literatură. Cea mai veche biserică din Caucaz (anul 313) încă există în judeţul Şəki (satul Kiş) din Azerbaidjan38. După anul 387 Caucazul de Sud s-a aflat sub influenţa Sasanizilor din Iran. Dar cu toate aceastea, războaiele dintre Roma, mai târziu Bizanţ şi Iran pentru Caucaz au continuat până la venirea arabilor. Bizanţul susţinea confesiunea diofizită care domina în Albania şi Kartli, iar Iranul pe cea monofizită din Armenia.

În sec. IV teritoriul Albaniei Caucaziene a fost supus unor nenumărate năvăliri pustiitoare din partea diferitelor triburi caucaziene din Nord. În sec. V – VI se intensifică navălirile hunilor, iar în sec. al VI-lea în Azerbaidjan, prin trecătoarea Dərbənd, de multe ori au navalit hazarii. În secolul VII a participat la razboiul cu Iranul din partea Bizanţului şi Imperiul Hazar. Acesta a ocupat Azerbaidjanul, întărind aici elementele turcice pătrunse încă din timpul migraţiei hunilor. În anii 80 sec. al V-lea a început o nouă manifestare populară – mişcarea mazdakizilor care a cuprins Iranul si Azerbaidjanul. Conducatorul acesteia era Mazdak, care a luptat pentru înlaturarea inegalităţii şi distribuirea justă a bunurilor materiale. Mişcarea mazdakizilor a fost înăbuşită în anul 529.

La sfârşitul sec. al VI-lea şi începutul sec. al VII-lea în Albania caucaziană s-a instaurat puterea Gardman, cârmuirea fiind exercitată de dinastia Mihranizilor.

2007-10-17T03:04:00.000-07:00

Repere despre Albania Caucaziană

Condiţiile naturale din Albania se caracterizează printr-o mare varietate. Conform datelor prezentate de autorii antici si de săpăturile arheologice, această ţară ni se înfăţişează ca o ţară bogată şi roditoare, un ţinut cu populaţie densă. Despre triburile care au locuit aici aflăm încă de la autorii greco-romani. Autorii antici, vorbind despre albanezi, amintesc de frumuseţea acestora, statura lor înaltă, părul de culoare deschisă şi ochii căprui. După cum presupun antropologii, acestea sunt trăsăturile caracteristice ale populaţiei aborigene antice, de tip caucazian, reprezentată şi în prezent pe scară largă în raioanele muntoase din Azerbaidjan, Daghestan şi din alte regiuni ale istmului caucazian. În ceea ce priveşte componenţa etnică, Albania antică era o ţară destul de pestriţă. Conform datelor autorilor din antichitate, numărul triburilor albaneze ajunsese la 26. Unele dintre acestea se numeau utii, sodii (ţodî, isadişi), gardmani, este posibil, ainiani,anariachi şi alţii. Un oarecare rol în etnogeneza triburilor albaneze l-au avut, în mod vădit, helii, lehii, silvii (cilbii), lupenii (lpinii), didurii (lidoii) şi alte triburi care pot fi considerate ca făcând parte din grupurile etnice albaneze. Datele arheologiei şi, parţial ale izvoarelor scrise, arată că uniunea tribală albaneză exista deja în a doua jumătate a mileniului I î.e.n.

Pe teritoriul Albaniei au locuit şi triburi care nu erau de origine albaneză, statornicite aici în diferite timpuri. Printre acestea erau şi grupuri care foloseau limba iraniană, în deosebi în regiunile de nord-vest ale Albaniei, în Sacasena şi Cambisena, precum şi în fâşia de la Caspica, unde în primele secole e.n. deja exista aşa numitul statul Mascut. Datele obţinute în urma săpăturilor arheologice arată în general că Albania din a doua jumătate a mileniului I î.e.n. şi din primele secole e.n. era o regiune cu o economie statornică şi dezvoltată de prelucrare a pământului, cu un comerţ dezvoltat şi producţie meşteşugărească. Totuşi în unele raioane din Albania au locuit şi grupuri de populaţie nomadă. Construcţiile pentru irigare de diferite tipuri, începând de la cele grandioase, ale căror urme au fost descoperite în stepa Mugan şi terminând cu cele mai simple în stepa Mili, în raionul Şamhor şi alte locuri, vorbesc despre munca organizată şi creatoare a populaţiei din Albania în a doua jumătate a mileniului I î.,e.n. şi primele secole ale e.n. Cel mai ridicat nivel de dezvoltare în Albania acelor vremi l-au cunoscut pomicultura, legumicultura, viticultura şi vinificaţia, precum şi cultivarea culturilor tehnice. În izvoarele scrise s-au păstrat date despre dezvoltarea în antichitate la triburile de pe ţărmurile Caspicei a ocupaţiei de creştere a cailor şi a pescuitului. Un loc important în economia populaţiei din Albania îl ocupa creşterea păsărilor.

Raioanele cu munţi înalţi din Albania au fost valorificate din punct de vedere economic nu numai în ceea ce priveşte creşterea animalelor ci şi a dezvoltării metalurgiei încă din epoca bronzului. În vremurile din antichitate albanezii extrăgeau fier, aramă, aur. Au fost puse începuturile extracţiei de minerale de jasp, agate, calcedon, ametist şi alte pietre semipreţioase. Materialele arheologice permit să se vorbească despre un nivel ridicat al producţiei meşteşugăreşti practicată de triburile care au populat Albania antică. Cu ocazia săpăturilor, în aşezările din Albania s-au descoperit multe cuptoare pentru arderea oalelor şi a altor articole din lut de diferite forme, un număr însemnat de vase din lut cu forme tradiţionale: urcioare mari pentru uz casnic, urcioare mici, bidoane, vase diverse, potire, străchini ......

În Albania s-au dezvoltat diverse forme ale artei aplicate: gravură pe piatră, oase, lemn, se fabrica sticla, exista meşteşugul ţesutului... Albania Caucaziană era strâns legată prin drumurile comerciale de multe ţări din lumea antică. Datele arheologice atestă legăturile strânse ale populaţiei din Albania cu celelalte triburi din Transcaucazia, Platoul iranian, Asia Mică, Siria, Egipt, regiunile Mării Egee, precum şi cu Caucazul de Nord, zona Precaucaziană, Bazinul Volga, regiunile din partea de nord a bazinului Mării Negre şi Europei de Vest. Toate acestea au stimulat dezvoltarea oraşelor şi a vieţii în acestea. Autorii din antichitate (Strabon, Plinius, Ptolomeu) numesc peste 30 de oraşe destul de mari şi renumite şi alte aşezări pe teritoriul Albaniei istorice.

Un eveniment important în viaţa Albaniei în cea de a doua jumătate a sec. I e.n. l-a constituit instalarea dinastiei parfiene Arşachid care s-a aflat la conducere, cu mici întreruperi, până la începutul sec. al VI-lea. Noua casă regală a Arşazilor a dus o politică flexibilă, consolidând poziţiile Albaniei pe plan extern. Conform datelor autorilor din antichitate care s-au păstrat până în zilele noastre, conducătorului Albaniei „i-a revenit ca moştenire câmpia albaneză cu partea ei muntoasă, începând de la râul Erax (Arax) până la cetatea denumită Hnarachert...”.

Judecând după datele respective, tot malul drept al râului Kura, de la cotitura râului Arax până la raionul actualei Acstafa, aparţinea Albaniei. Chiar pe aceste locuri se aflau Otena (Utic), Ţovdec, Gardman şi câteva alte regiuni din Albania istorică. În anii 80-90 romanii au întreprins o nouă campanie în Albania, fapt atestat de renumitul epitaf de la la poalele muntelui Beiukdaş în Gobustan. Epitaful conţine următoarele: „În timpul împăratului Domiţian Cezar Augustus Germanicul, Lucius Iulius Maximus (centurion) al legiunii a XII-a Fulminata (a făcut această inscripţie)”. Dar şi de această dată romanii au avut insucces şi au fost nevoiţi să părăsească graniţele acesteia. La începutul sec. al II-lea în perioada războaielor victorioase ale împăratului Traian, dintre popoarele din Caucaz, numai albanezii nu au fost aduşi în stare de supunere faţă de Roma.

Primele decenii ale sec. al II-lea se caracterizează prin întărirea statelor caucaziene. Romanii, aşa cum se arată într-unul din izvoare, au avut cu „albanezii şi ibericii cele mai bune relaţii de prietenie.... Adrian îi copleşea din toată inima cu daruri pe împăraţi, însă aceştia nu luau în seamă invitaţiile lui de a veni la el”. Referitor la istoria Albaniei începând cu sec al II-lea şi până la jumătatea sec- al III-lea nu au ajuns date până în zilele noastre. Posibil ca aceasta să fi fost o perioadă de pace, fie că Roma ca şi Parfia, sleite de puteri din cauza războaielor, nu au putut să se amestece activ în această perioadă în treburile din regiunea Caucaziană.

2007-10-17T02:58:00.000-07:00

Albania Caucaziană

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Albania Caucaziană sau, simplu, Albania (sec. IV î.H. – sec. VIII d.H.), care a existat 1000 de ani (nu are nici-o legătură cu Albania din Balcani) a jucat un rol important în istoria popoarelor din Caucaz şi în mod deosebit în istoria poporului azer, albanii fiind parţial strămoşii azerilor. Trebuie remarcat însă faptul că poporul alban (ca şi urmaşii lor actuali, udinii) nu era de neam turcic (azerii vorbesc o limbă turcică), ci probabil aparţinea familiei de popoare caucaziene. Limba caucaziană a albanilor (astăzi mai are doar câteva mii de vorbitori) joacă totuşi un rol de substrat în limba azeră, o limbă turcică. Albania este primul stat în teritoriul istoric al Azerbaidjanului de Nord (sau Republica Azerbaidjan).

Dinastii

În perioadă antică, în afara de Albania întreg Caucazul a fost supus Romei. Datorită poziţiei sale strategice, Albania şi-a păstrat suverenitatea mai mult decât toate statele vecine. Acesta era un stat condus de regi:

pâna la secolul I î.H. – dinastia locală;
sec. I î.H. – sec.VI d.H. – dinastia Arşachizilor din Albania;
630-705 – “Cnejii cei Mari” Mehranizi

Djavanşir (637-681), domnitorul Albaniei Caucaziene

Statul alban emitea propria monedă, avea o armată mare care încă începând cu sec. I î.H. era compusă din 60 000 de pedestraşi şi 20 000 de călareţi. În condiţiile cele mai grele şi complicate din punct de vedere al politicii externe – de exemplu, atacurile khazarilor, războaiele persano-bizantine, arabo-persane, arabo-bizantine – când Albania devenea arena operaţiunelor militare, Mehranizii puteau să-şi păstreze independenţa în sensul medieval al termenului. Aici trebuie să menţionam în mod deosebit, conducerea marelui cneaz Cavanşir (Djavanşir 637-681), un adevărat om de stat al secolului VIII d.H.

Creştinismul

Albania caucaziană a fost una dintre cele mai vechi ţări creştine. Creştinismul în Albania a parcurs cele două etape: apostolică (siriofilia) şi grecofilia.

Kiş - prima biserică creştină din Caucaz, sec. IV, Şəki, Azerbaidjan

În prima perioadă creştinismul se predă în limba siriano-arameică, fiind legată atât de activitatea apostolilor şi ucenicilor, cât şi a misionarilor din Siria, din secolul I – II d.H. Perioada a doua (grecofilia) a fost foarte scurtă, după ce Biserica Albană a intrat pe calea dezvoltării naţionale. Acest eveniment important este legat şi de “Epoca de înflorire” a literaturii albane.

Astăzi, deja este inconstestabil faptul că Biserica Albană Apostolică este cea mai veche în Caucaz şi una dintre primele din lumea creştină. Calea sa de dezvoltare a fost întrucâtva diferită de Biserica Armeană. S-a descoperit că, rădăcina bisericii albane este legata de Patriarhia din Ierusalim, pe când sursa bisericii armene vine de la bisericile din Osroena şi Cappadocia elenă.

Formarea primei comunităţii creştine din Albania a fost opera apostolilor Fadeu, Elisei şi Bartolomeu. S-a fixat şi data oficială a proclamării creştinismului ca religie de stat în Albania, anume în anul 313. Albania în secolele V-VI s-a implicat în lupta dogmatică (lupta dintre monofisiţi şi diofisiţi), care s-a desfăşurat în toată Mediterana creştină.

Dispariţia influenţei politice a Sasanizilor (dinastia din Persia) din Caucazul de Sud, a dus la dispariţia hegemoniei bisericii monofisite susţinută de perşi. La sfârşitul sec. VI şi începutul sec.VII, odată cu creşterea influenţei politice bizantine în Caucaz, Biserica Albană şi cea Georgiană au primit diofisitismul.

Centrul religios ultimilor albani - Mânăstirea Gəncəsər, Karabahul de Munte, Azerbaidjan

După cucerirea Caucazului de Sud de către arabi, Califatul a urmat politica Sasanizilor în privinţa populaţiei creştine. Pentru a contrabalansa influenţa diofisitismului bizantin, Califatul a susţinut axa monofizită a creştinismului în Transcaucazia. Convertind la islam poporul alban şi sprijinind creştinismul monofisit, în ţările transcaucaziene, Califatul a realizat în paralel o politică de îndepărtare ideologică reciprocă a popoarelor locale. Datorita contactului direct dintre Georgia şi Imperiul Bizantin, el nu a reuşit să detaşeze provinciile din Georgia de la unirea politică şi ideologică cu Bizanţul. Califatul nu putea să permită unirea ideologică dintre Albania şi Bizanţ. Din cauză factorilor sus-numiţi, în încercarea de a coordona activităţile populaţiei creştine supuse şi pe cele ale bisericii, prin colaborarea cu Biserica Armeanească, Califatul arab, a convertit Biserica Albană la monofizitismul şi a supus-o din punct de vedere ierarhic Bisericii Armene monofizite (anul 705).

Scrisul şi literatura

Manuscrisul alban

Populaţia Albaniei era compusă din albani caucazofoni (triburile gargar, uti, gardman, etc.) la care se adaugau triburile turcice (bailanduri, huni, barsili, sabiri, khazari, bulgari, ş.a.), care locuiau în mod compact în toate provinciile albane şi triburile iranofone. Scrisul alban a fost inventat pe baza dialectului gargar şi era compusă din 52 de foneme. În aceasta limbă au fost traduse Biblia şi alte lucrări religioase. Iar tradiţia locală istorico-literară a fost stabilită în sec. VII d.H. prin “Istoria albanilor” a lui Moise din Calancaituc (sec.VII-VIII), “Elegia” poetului Davtac (sec.VII), “Cronica albană” şi Codexul lui Mhitar Goş (sec. XII-XIII), “Istoria lui Chiracos din Gandza” (sec.XIII), “O scurtă istorie a albanilor” a lui Esai Hasan Gealal etc. Scrisul alban a fost utilizat înca în sec. XIII aşa cum menţionează istoricul contemporan al perioadei Etum. Ştiinţa dispune de câteva manuscrise cu traduceri din limba albană în cea armeană. Renumitul caucazolog dr. Zaza Alexidze a descoperit în 1996, în peninsula Sinai (mănăstirea Sfânta Ecaterina) din Egipt, manuscrise noi în albană.

Pierderea Regatului

Fortareaţa Çıraqqala, sec.V-VI, Dəvəçi, Azerbaidjan

După căderea Regatului Alban, acest etnonim şi conştiinţa albană au mai supravieţuit de-a lungul secolelor IX-XIX, dar numai într-o provincie a ţării Arţah (azi Karabah).

Albanii au suferit un proces lung de dezrădăcinare. O parte a lor, cei care locuiau în provinciile de câmpie adoptând islamul, au fost asimilate de triburile turcice, pe când în partea cealaltă, locuitori zonelor muntoase şi de platou au încercat să reziste islamului şi să-şi păstreze modul de viaţa propriu.

Aceasta mică populaţie a reuşit să-şi formeze în decursul secolelor IX-XIX în regiunile din Caucazul Mic, în Karabah – Arţah, formaţiuni politice albane (cnezate cu domni – melic), care întotdeauna au fost o parte din formaţiunele de stat din Azerbaidjan. Pentru a rezista islamului aceştia oscilau, pe de o parte, între apropierea de Biserica şi cultura diofisită georgiană şi pe de altă parte de Biserica monofisită şi de cultura armeană. Antiteza dintre monofisiţii albani şi cei armeni: “noi”-“ei” a existat clar până în sec.XIX. Unitatea confesională albană s-a păstrat din sec.IV până în XIX, având o singură putere organizatoare şi consolidatoare – Biserica Albană Autocefală şi Patriarhul Alban.

Armenii erau deosebiţi de ceilalţi creştini şi monofisiţi prin confesiunea lor specială gregorianismul. Spre deosebire de albani, ei îşi pierduseră demult patria istorică a lor din Asia Mică, mult mai departe de Caucaz, iar din secolul IX şi statul naţional. Numai începând din sec.XV o parte dintre armeni s-a concentrat în jurul oraşului Irevan (Erevan) şi în jurul bisericii Ecimiadzin (Sardarabad).

Politica ţaristă în Caucaz

Inscripţiile albane descoperite în 1948 la Mingəçevir, Azerbaidjan

Din sec.XIX în Caucaz a apărut un nou învadator, Imperiul Rus, care lupta pentru această regiune împotriva statelor musulmane a Turciei şi a Qacarilor (dinastia Kadjar), cei care stăpâneau în Iran. La început, politica ţarului în Caucaz avea ca obiectiv crearea unor state creştine pe criterii etnice sub protectorat rusesc: Regatul Georgian, Regatul Alban, renăscut în hotarele Azerbaidjanului de Nord şi Provincia Armenia, în teritoriul hanatelor azere Irəvan (Erevan) şi Naxçıvan (Nahcivan). Aceste formaţiuni nu a existat niciodată în Caucaz. Însă după tratatul de la Türkmənçay (Turkmenciai) (1828), cu Qacari (Iran) s-a împărţit Azerbaidjanul istoric. Aşadar, politica rusească a urmărit să se instaleze cu ajutorul armenilor pro-ruşi, atât în Caucaz, cât şi în Turcia, dar şi-a schimbat planurile, deoarece Rusia intenţiona să înfiinţeze în regiune două state creştine, cel georgian şi cel armean, prin armenizarea albanilor şi refacerea graniţelor estice ale Armeniei Mari („Armenie de la mére à la mére”, între marile Caspică, Neagră şi Mediterană).

Cu acest scop, a fost dizolvată Biserica Patriarhală Autocefală Albană şi a fost supusă Bisericii din Ecimiadzin, iar ţinuturile unde locuiau în mod compact albani – Karabah, Zangazur – au fost colonizate intensiv de către veneticii armeni din Persia şi Turcia. Astfel s-a terminat istoria demnă, tragică şi încăpăţânată a unui popor creştin vechi.

Albanii actuali

Cartea în limba udină publicată în Azerbaidjan

Nu toţi albanii au fost deznaţionalizaţi: o mică parte a lor, udinii (locuitorii regiunii albane Uti), s-a menţinut până acum, majoritatea într-un sat din regiunea Gabala – Nidj (Conform ultimelor date statistice numărul udinilor în lume: Republica Azerbaidjan – 4 000, Federaţia Rusă – 4 000, Ucraina – 600, total 10 000). După dizolvarea Bisericii Albane, albanii care din punct de vedere juridic aparţineau confesiunii gregoriene au fost înregistraţi ca armeni. Într-un document al Sinodului Sfânt rusesc se vorbeşte despre un alban care cerea permisiunea să-şi schimbe credinţa în favoarea luteranismului, pentru că din cauza credinţei gregoriane el era considerat armean (document din anul 1908).

Provincia Karabah a fost populată intensiv de armeni din Persia şi Turcia (din 1823), iar o parte din urmaşii direcţi ai albanilor, udinii, s-au mutat spre nordul Azerbaidjanului, în regiunile Oğuz şi Qabala şi au putut să reziste procesului de armenizare şi gregorianizare. Totuşi, încercări de asimilare a lor erau realizate de Biserica din Ecimiadzin, care le-a interzis după anul 1836 Biserica Albană (Biserica-mănăstire cu numele apostolului Eghişe, primul apostol alban, învaţat din sec. I-II d.H.). Pentru udini a fost construită de către Ecimiadzin o biserică specială armeanească. Dar udinii au renunţat atât la Biserica Albană a apostolului Eghişe, cât şi la cea armeanească. La udini au fost păstrate mituri despre Sfânta Albană, regina Taguha, al cărei cult era practicat în Albania în sec. IV-V d.H.

Cu intenţia armenizării udinilor în localităţile lor au fost deschise şcoli armeneşti din anul 1854, care au funcţionat până în 1937.

Rolul udinilor (albanilor) este comparabilă cu rolul celţilor în viaţa şi formarea naţiunelor franceză şi anglo-saxonă sau rolul geto-dacilor în istoria românilor.

La 26 mai 2003 a fost reformată şi înregistrată Biserica şi Comunitatea Albană – Udină din Republica Azerbaidjan. Udinii sunt urmaşii direcţi ai albanilor, care, la rândul lor, se numără printre stramoşii poporului azer.

2007-10-17T02:57:00.002-07:00

Atropatena

Acest articol face parte din seria: Istoria Azerbaidjanului
Istoria timpurie
Istoria antică
Manna
Albania Caucaziană
Imperiul Persan şi cuceririle lui Alexandru Macedon
Atropatena
Rivalitatea romano-parţian şi cucerirea Sasanidă
Istoria medievală
Perioada islamică
Imperiul Marilor Selgiukizi
Statul Atabeyilor din Azerbaidjan
Cucerirea mongolă şi statul Elhanizilor
Statul Qaraqoyunlu
Statul Aggoyunlu
Statul Şirvanşahilor
Istoria clasică
Safevizi
Hanatele independente
Dinastia Qadjar
Dominaţia rusă
Independenţa timpurie
Republica Democratică Azerbaidjan
Masacrul din Martie
Azerbaidjanul sovietic
Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan
Ianuarie negru
Azerbaidjanul modern
Republica Azerbaidjan Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Atropatena, un stat antic de pe teritoriul Azerbaidjanului de Sud. Se crede că Azerbaidjan şi-a luat numele după pronunţarea arabă a statului "Atropatena" sau "Aturpatkan".

Atropatena

Cuceririle lui Alexandru cel Mare

În anii 30 sec. VI î.e.n. statul persan al Ahemenizilor s-a năruit sub loviturile armatelor lui Alexandru Macedon, iar ceva mai târziu şi imperiul făurit de aceştia.

În anii 20 ai aceluiaşi sec. IV î.e.n. in Azerbaidjanul de Sud, care ocupa partea teritoriului Mediei, satrapul ahemenid Atropat a intemeiat statul de sine stătător Atropatena. În legătură cu acest eveniment Strabon scria: „Media se împarte în două părţi. Una se numeşte Media Mare, iar cealaltă Media Atropatică; această denumire provine de la comandantul militar Atropat care nu a permis ca această ţară, ca parte a Mediei Mari, să se afle, de asemenea, sub stăpânirea macedonenilor. Într-adevăr, Atropat, proclamat împărat, a transformat această ţară din proprie iniţiativă intr-o ţară independentă, urmaşii săi căsătorindu-se cu prinţi armeni si sirieni şi mai târziu cu prinţi parfieni.... aceasta este o ţară destul de însemnată în ceea ce priveşte puterea militară, deoarece aceasta poate pune la dispoziţie 10 000 de călăreţi si 40 000 de infanterişti..”

Fondatorul statului Atropat

Apariţia statului Atropatena

Astfel, după trei secole de la căderea statului Manna, în Azerbaidjan a apărut din nou statul independent care cuprindea aproape tot teritoriul Azerbaidjanului de Sud. Întemeietorul acestuia, Atropat, a fost un mare om de stat care a reuşit sa-şi consolideze poziţiile şi să pună bazele relaţiilor cu cele mai mari uniuni de triburi din regiunile nordice ale Azerbaidjanului încă de pe timpul dominaţiei ahemenizilor. Atropat, politician cumpătat şi diplomat cu spirit de previziune, înţelegând pericolul luptei armate cu Alexandru Macedon, a ales calea tratativelor, apropierea de grecii macedoneni. El a intrat în legături de rudenie cu unul din cei mai apropiaţi camarazi de arme ai împăratului Macedoniei, Perdiccas, căruia i-a dat în căsătorie pe fiica sa. El l-a predat lui Alexandru Macedon pe medianul Bariax care s-a ridicat împotriva grecilor-macedoneni in scopul refăcerii Imperiului Persan.

În timpurile furtunoase, când comandanţii de oşti ai lui Alexandru Macedon se luptau pentru putere, şi ulterior în perioada dominaţiei seleucizilor, Atropat a reuşit să menţină independenţa statului său. În scurt timp capitala Atropatenei a devenit Gazaka, în apropierea oraşului Tabriz. Acest loc era socotit sfânt, aici aflându-se una din cele trei biserici ale focului care şi-a păstrat importanţa de centru cultural dinastic şi în timpul Sasanizilor.

Viaţa internă a Atropatenei

Atropatena era o ţară cu o agricultură bine dezvoltată, meşteşuguri şi viaţă citadină dezvoltate şi o cultură superioară, raportate la acele vremuri. Formarea şi dezvoltarea Atropatenei a avut loc în epoca elenistică. Formarea statului de sine stătător a favorizat dezvoltarea economiei, creşterea forţelor de producţie ale ţării, redresarea comerţului si meşteşugurilor, construirea oraşelor. Cea mai mare dezvoltare în Atropatena a cunoscut-o posesiunea de pământuri de către biserică. Conform datelor prezentate de autorii antici, cele mai roditoare pământuri aparţineau clerului. Sclavagismul era dezvoltat.

Atropat şi succesorii apropiaţi ai acestuia a trebuit să ducă o luptă îndârjită cu „centralismul” unuia dintre cei mai capabili comandanţi de oşti ai lui Alexandru Macedon, Seleucos, care a cucerit în ultimul deceniu al sec IV î.e.n. pe foştii satrapi iranieni. La sfârşitul anilor 20 sec. III î.e.n. Artabazan, suveranul Atropatenei, conducător remarcabil de oşti şi om de stat, a fost obligat să recunoască puterea superioară a lui Antioh II, urmaşului lui Seleucos. Totuşi, aşa după cum atestă izvoarele scrise, deja în anii 60 sec II î.e.n., se poate chiar şi mai devreme, Atropatena ducea din nou o politica independentă.

Fraaspa

Spre mijlocul sec. al II-lea î.e.n., în partea de răsărit apare o nouă forţă agresivă, parţienii, care înainte de domnia lui Antioh al III-lea au cucerit câteva regiuni din partea de răsărit a Mediei Mari. Aproximativ în a doua jumătate a sec. II î.e.n., parţienii şi-au consolidat poziţiile şi în Atropatena, deşi consolidarea influenţei acestora nu a împiedicat statul Atropatena să-şi menţină suveranitatea. La sfârşitul sec. al II-lea î.e.n. în Atropatena a fost construit un oraş-cetate mare, Fraaspa, care a devenit capitala de iarnă a monarhilor atropateni şi a jucat un rol important în cadrul evenimentelor militare şi politice de la sfârşitul sec. I î.e.n.

Un templu de foc

Relaţii cu vecinii

În această perioadă Atropatena şi-a consolidat atât de bine poziţia încât armatele romane care au năvălit aici, conduse de comandantul de oşti Antoniu, în bătălia de la Arcas au fost înfrânte şi nevoite să se retragă. Relaţiile Atropatenei cu vecinii nu au fost întotdeauna de pe poziţii egale. Prietenia, legăturile prin căsătorie între reprezentanţii caselor regeşti şi aristocrate, contactele tradiţionale culturale şi economice cu vecinii nu rareori s-au transformat în vrajbă. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la sfârşitul sec. III - începutul sec. II î.e.n., când pe tronul armean a fost adus Artaşes I, care avea legături cu Atropatena. S-au înrăutăţit in special relaţiile intre cele doua case regeşti în sec. I î.e.n. Împăratul Armeniei Tigran II, fără să ţină cont de legăturile de rudenie cu casa regală din Atropatena (fiica acestuia s-a căsătorit cu conducătorul Atropatenei), a cucerit Atropatena. Totuşi această dependenţă nu a durat mult timp. Deja în anii 30 sec. I î.e.n. Atropatena a început să aibă un rol independent în viaţa politică din regiune, iar la sfârşitul sec. I î.e.n. conducătorii Atropatenei au încercat sa-şi consolideze poziţia pe tronul armean.

Apusul Atropatenei

În anul 36 î.e.n. unul din ultimii atropateni, domnitor Artabazd, în alianţă cu parţienii, a cucerit de la romani trofee mari, printre care, drapelul unui legat din regiune al lui Antonius. În ultimii ani ai sec. I î.e.n. în timpul acestuia are loc procesul de îndepărtare de la politica tradiţională proparţiană. Conform datelor conţinute de izvoarele scrise, cauza acestei îndepărtări a constituit-o neînţelegerea dintre parţieni şi atropateni cu ocazia împărţirii bunurilor capturate de la romani. Se pare, totuşi, că rolul principal l-au jucat aici motivele politice. Probabil, Artabazd, pe de o parte, văzând desele insuccese ale parţienilor, iar pe de altă parte, temându-se că statul său va fi absorbit de parfieni, a hotărât să se bazeze pe forţa armată romană. Totuşi, Parţia era suficient de puternică şi în scurt timp parfienii au reuşit să cucerească Atropatena. Însă Artabazd a rămas un aliat credincios al romanilor, la început lui Antonius, iar mai apoi lui Augustus. Artabazd s-a înrudit cu Antonius, măritându-şi fiica Iotapa cu fiul lui Antonius şi al Cleopatrei, Alexandru. Un rol remarcabil în istoria Atropenei l-a avut domnia lui Artaban al III-lea, după mamă Arşachid, care a întemeiat dinastia Arşachizilor. În timpul domniei acestuia a început bătălia hotărâtoare împotriva greco-romanilor, iar Atropatena a devenit centrul zoroastrizmului avestic. Un rol important l-au jucat în acest caz magii, slujitorii cultului lui Ahur Mazda, Aahitei şi Mitrei. Aceştia dispuneau în acea perioadă de o putere colosală şi de proprietăţi enorme de pământuri. Atropatena a rămas în componenţa statului Parţia până la începutul sec. III î.e.n., când puterea în Iran a trecut la Sasanizi.

Populaţia Atropatenei

Populaţia Atropatenei era mixtă din punct de vedere etnic. Majoritatea toponimelor şi antronimelor sunt legate cu zoroastrismul, dar după convertirea în Islam denumirile arabe au început să fie majoritari. Din această cauză este extrem de greu definirea apărtenenţa etnică a lui Atropat şi apropatenilor. Pe de o altă parte denumirile vechi atropateni ni s-a transmis prin limba greacă, astfel şi denumirea ţării (Atropatena) este în greacă. Aecastă denumire se pronunţa de către zoroastrişti medieni Aderbadagan, iar de arabi Azerbaidjan. Aşa că este neclar cum îşi numeau pe ei şi pe statul lor autohtonii ţării. Ceea ce rămâne cert este faptul că în timpul statului Atropatena s-a format definitiv graniţele sudice ale Azerbaidjanului, şi în ciudă schimbării limbilor, traduiţiilor şi religiilor în decursul mileniilor, hotărele create de Atropat aproape nu s-au schimbat.